Resident breeder, regular passage visitor and winter visitor.
Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO.
Oenanthe deserti[2] ye una especie d'ave paseriforme de la familia Muscicapidae qu'habita n'Asia y el norte d'África.
Mide ente 14,5 y 15 cm de llargu. El plumaxe del machu pel branu tien les partes cimeres de tonos ocres y les inferiores blanques col pechu anteado. Presenta la cara y el gargüelu de color negru, que s'enllarga polos costazos, y tien una llista superciliar blanca. Dambos sexos carauterízase por tener la cola totalmente negra hasta l'altor de les coberteras cimeres. Les femes son más abuxaes, les sos partes inferiores son más amarellentaes y el so gargüelu nun ye negra. El machu pel hibiernu tamién se vuelve daqué más abuxáu y el so gargüelu negru chiscar de blancu.
Ye un ave migratoria que cría principalmente nel interior d'Asia y el norte d'África, anque tamién s'atopa en delles zones d'oriente mediu y el Caucaso oriental. Mover al sur pa pasar l'iviernu en rexones desérticas y semidesérticas del Sáḥara, el Sahel, la península arábiga y el sureste d'Asia, hasta la India noroccidental. N'Europa ye un divagante raru.
Foi descrita científicamente pol zoólogu holandés Temminck en 1829. Enantes clasificábase'l so xéneru clasificábase dientro de la familia Turdidae.
Reconócense tres subespecies:
.
Esta páxina forma parte del wikiproyeutu Aves, un esfuerciu collaborativu col fin d'ameyorar y organizar tolos conteníos rellacionaos con esti tema. Visita la páxina d'alderique del proyeutu pa collaborar y facer entrugues o suxerencies. Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO. Oenanthe deserti ye una especie d'ave paseriforme de la familia Muscicapidae qu'habita n'Asia y el norte d'África.
Ar bistrak-dezerzh (liester : bistraked-dezerzh)[1] a zo ur spesad golvaneged amprevanetaer, Oenanthe deserti an anv skiantel anezhañ.
Anvet e voe Saxicola deserti (kentanv) da gentañ-penn (e 1825) gant an evnoniour izelvroat Coenraad Jacob Temminck (1778-1858).
Ur bistrak-dezerzh (Little Rann of Kutch, Gujarat, India). Bevañ a ra diwar viskoul, c'hwiled, kelien ha merien peurvuiañ hep pismigañ larvenned amprevaned a bep seurt (evel an debrerien-merien) da skouer.
Ar spesad a gaver an tri isspesad anezhañ[2] :
Ar bistrak-dezerzh (liester : bistraked-dezerzh) a zo ur spesad golvaneged amprevanetaer, Oenanthe deserti an anv skiantel anezhañ.
Anvet e voe Saxicola deserti (kentanv) da gentañ-penn (e 1825) gant an evnoniour izelvroat Coenraad Jacob Temminck (1778-1858).
El còlit del desert[1] (Oenanthe deserti) és un ocell de la família dels muscicàpids (Muscicapidae) que habita zones semidesèrtiques del nord d'Àfrica i el sud d'Àsia, des del nord del Sàhara Occidental i el Marroc, cap a l'est, pel centre d'Algèria, Tunis, Líbia, Egipte i nord de Sudan, i cap a l'est, a través d'Aràbia Saudí i Orient Pròxim, fins al nord de Pakistan, nord-oest de l'Índia, Tibet, nord de la Xina i Mongòlia. Ocasionalment es presenta als Països Catalans.[2]
El còlit del desert (Oenanthe deserti) és un ocell de la família dels muscicàpids (Muscicapidae) que habita zones semidesèrtiques del nord d'Àfrica i el sud d'Àsia, des del nord del Sàhara Occidental i el Marroc, cap a l'est, pel centre d'Algèria, Tunis, Líbia, Egipte i nord de Sudan, i cap a l'est, a través d'Aràbia Saudí i Orient Pròxim, fins al nord de Pakistan, nord-oest de l'Índia, Tibet, nord de la Xina i Mongòlia. Ocasionalment es presenta als Països Catalans.
Aderyn a rhywogaeth o adar yw Tinwen y diffeithwch (sy'n enw benywaidd; enw lluosog: tinwennod y diffeithwch) a adnabyddir hefyd gyda'i enw gwyddonol Oenanthe deserti; yr enw Saesneg arno yw Desert wheatear. Mae'n perthyn i deulu'r Brychion (Lladin: Turdidae) sydd yn urdd y Passeriformes.[1] Dyma aderyn sydd i'w gael yng ngwledydd Prydain ac mae i'w ganfod yng Nghymru.
Talfyrir yr enw Lladin yn aml yn O. deserti, sef enw'r rhywogaeth.[2] Mae'r rhywogaeth hon i'w chanfod yn Asia, Ewrop ac Affrica.
Mae'r tinwen y diffeithwch yn perthyn i deulu'r Brychion (Lladin: Turdidae). Dyma rai o aelodau eraill y teulu:
Rhestr Wicidata:
rhywogaeth enw tacson delwedd Brych crafog Psophocichla litsitsirupa Brych chwibanol Formosa Myophonus insularis
_-_Turdidae_-_bird_skin_specimen.jpeg)
Aderyn a rhywogaeth o adar yw Tinwen y diffeithwch (sy'n enw benywaidd; enw lluosog: tinwennod y diffeithwch) a adnabyddir hefyd gyda'i enw gwyddonol Oenanthe deserti; yr enw Saesneg arno yw Desert wheatear. Mae'n perthyn i deulu'r Brychion (Lladin: Turdidae) sydd yn urdd y Passeriformes. Dyma aderyn sydd i'w gael yng ngwledydd Prydain ac mae i'w ganfod yng Nghymru.
Talfyrir yr enw Lladin yn aml yn O. deserti, sef enw'r rhywogaeth. Mae'r rhywogaeth hon i'w chanfod yn Asia, Ewrop ac Affrica.
Bělořit pouštní (Oenanthe deserti) je malý druh pěvce z čeledi lejskovitých. Obě pohlaví mají téměř celý černý ocas s bílou jen po stranách u kořene, béžovobílý kostřec, světle šedohnědé letky a kontrastně tmavě zbarvené spodní křídelní krovky (u samce černavé). Samec má černé hrdlo, úzkým černým proužkem spojené s černými křídly, samice má hrdlo světlé (někdy šedavé). Žije v písčitých vřesovištích stepního charakteru nebo v polopouštích, s roztroušenými keři a nízkou vegetací; čistým písčitým pouštím se vyhýbá. Tažný na krátkou vzdálenost.[2] V roce 2011 byl poprvé zaznamenán také na území České republiky (Stará Lhota, Plzeňsko).[3]
Obrázky, zvuky či videa k tématu bělořit pouštní ve Wikimedia Commons
Galerie bělořit pouštní ve Wikimedia Commons
Bělořit pouštní (Oenanthe deserti) je malý druh pěvce z čeledi lejskovitých. Obě pohlaví mají téměř celý černý ocas s bílou jen po stranách u kořene, béžovobílý kostřec, světle šedohnědé letky a kontrastně tmavě zbarvené spodní křídelní krovky (u samce černavé). Samec má černé hrdlo, úzkým černým proužkem spojené s černými křídly, samice má hrdlo světlé (někdy šedavé). Žije v písčitých vřesovištích stepního charakteru nebo v polopouštích, s roztroušenými keři a nízkou vegetací; čistým písčitým pouštím se vyhýbá. Tažný na krátkou vzdálenost. V roce 2011 byl poprvé zaznamenán také na území České republiky (Stará Lhota, Plzeňsko).
Der Wüsten-Steinschmätzer (Oenanthe deserti) ist ein Vogel aus der Familie Fliegenschnäpper (Muscicapidae).
Er ist gekennzeichnet durch seine grauschwarzen Schwingen, den hellen Flügelbug und die beim Weibchen weißen Säume der Flügeldecken. Der Schwanz ist fast vollkommen schwarz; der Bürzel ist weiß. Das Männchen weist im Prachtkleid eine schwarze Kehle auf, während diese beim Weibchen blass-braun ist. Der Wüsten-Steinschmätzer erreicht eine Länge von 14–16 cm.
Der Wüsten-Steinschmätzer kommt im Norden Afrikas, im Nahen Osten und in Zentralasien vor. Er bevorzugt die flachen, offenen und trockenen Flächen der Wüsten und Halbwüsten. Der Nestbau erfolgt in Felsspalten oder in Höhlen im Boden. In Mitteleuropa ist die Art ein seltener Irrgast.
Der Wüsten-Steinschmätzer (Oenanthe deserti) ist ein Vogel aus der Familie Fliegenschnäpper (Muscicapidae).
Kuivikkoiičäkki[1][2] libo kuivikkokivilindu[3][4][5] (Oenanthe deserti) on iičäkkilöin suguh kuului lindu.
Kuivikkoiičäkki libo kuivikkokivilindu (Oenanthe deserti) on iičäkkilöin suguh kuului lindu.
The desert wheatear (Oenanthe deserti) is a wheatear, a small passerine bird that was formerly classed as a member of the thrush family Turdidae, but is now more generally considered to be an Old World flycatcher (Muscicapidae). It is a migratory insectivorous species, 14.5 to 15 cm (5.7 to 5.9 in) in length. Both western and eastern forms of the desert wheatear are rare vagrants to western Europe. The western desert wheatear breeds in the Sahara and the northern Arabian peninsula. The eastern race is found in the semi-deserts of Central Asia and in winter in Pakistan and northeast Africa.
The plumage of the upper parts of the male in summer is buff. The underparts are white with a buff tinge on the breast. The black on the face and throat extends to the shoulders, and there is distinct white superciliary stripe. The female is greyer above and buffer below and has no black on the throat, and in the winter plumage the black on the throat of the male is partially obscured by the white tips of the feathers. A distinguishing characteristic, in both sexes of all ages, is that the entire tail is black to the level of the upper tail-coverts.
The desert wheatear feeds largely on insects which it picks up off the ground. It breeds in the spring when a clutch of usually four pale blue, slightly speckled eggs is laid in a well-concealed nest made of grasses, mosses and stems.
The genus name Oenanthe is derived from the Ancient Greek oenos (οίνος) "wine" and anthos (ανθός) "flower". It refers to the northern wheatear's return to Greece in the spring just as the grapevines blossom. The specific deserti is Latin for "desert".[2] "Wheatear" is not derived from "wheat" or any sense of "ear", but is a 16th-century linguistic corruption of "white" and "arse", referring to the prominent white rump found in many species.[3]
Four subspecies are recognised; Oenanthe deserti deserti is found in the Levant; Oenanthe deserti atrogularis is found in Transcaucasia, Iran, Afghanistan and Mongolia; Oenanthe deserti homochroa is found from Western Sahara to the west part of Egypt; Oenanthe deserti oreophila is found in West China, Kashmir, Tibet, and Pakistan and north eastern Africa.[4]
The head and nape of the adult male desert wheatear are a pale sandy-grey colour with the feathers tipped grey. The mantle, scapulars and back are a similar but rather richer colour. The rump and upper tail-coverts are pale buff. The basal third of the tail feathers are white and the rest black with a pale buff tip. A curved stripe over the eye is pale buff and extends backwards. The feathers of the chin, throat, lores and ear-coverts are black tipped with white. The breast and flanks are sandy-buff and the belly and under tail-coverts are creamy-white tinged with buff. The axillaries and under wing-coverts are black tipped with white. The primaries have black outer webs, tipped and edged with white and inner webs pale brown edged with white. The secondaries are similar but have broader white edges to both webs.[5] Its length is about 15 centimetres (5.9 in) and it weighs between 15 and 34 grams (0.53 and 1.20 oz).[6]
The female has similar plumage but the rump and upper tail-coverts are more sandy brown, the lores, chin and throat pale buff and the dark parts of the tail brownish-black. The juvenile is similar to the adult female but the feathers on the upper parts of the body have pale centres and brown tips which gives the bird a more speckled appearance. There is a single annual moult in late summer and by the following spring the feathers have become rather abraded, with the white tips tending to be worn away, leaving the bird with rather richer colouring. The beak, legs and feet are black and the irises of the eyes dark brown.[5]
The eastern race of the desert wheatear breeds in a great swathe of Asia extending from the Middle East and Saudi Arabia through Iran, Baluchistan, Afghanistan, the south Caucasus, Turkestan, the Tarbagatai Mountains, the Altai Mountains and north western Mongolia. Birds from this region migrate southwards to overwinter in northeastern Africa, the Arabian peninsula, Iraq and Pakistan. The western race breeds in North Africa from Morocco and Rio de Oro to the part of Egypt west of the River Nile.[5] This population is largely resident but in Morocco, birds in the south and east part migrate while those in the south west tend not to.[7]
The habitat of the desert wheatear is barren open countryside, steppes, deserts, semi-arid plains, saltpans, dried up river beds and sandy, stony and rocky wasteland. It is found at altitudes of up to 3,500 metres (11,500 ft). During the winter it may also visit cultivated land when this is interspersed with bare areas of countryside.[5]
The desert wheatear is an occasional vagrant to the United Kingdom, and a female got blown off course in October 2012 during its autumn migration and was seen in a sandpit in Essex.[8] Only a few weeks later, another was seen in the RSPB Loch of Strathbeg reserve in Scotland.[9]
The desert wheatear tends to perch on a bush, tussock or grass or other eminence and dart to the ground beneath to pounce on insects and other small invertebrates, though it can also catch insects in the air. The diet usually consists of ants, beetles, caterpillars and flies and the larvae of various insects including ant-lions. In addition to these, seeds have also been found in its stomach. It is able to hover for short periods and when it finds a large prey insect, with which it is unable to cope, it sometimes displays in front of it by fluttering its wings.[7]
The desert wheatear breeds during late April or May over most of its range. It nests on rocky hillsides, on steppes, on sandy plains, in crevices in walls or in hollows under rocks. The nest is often concealed behind gorse (Ulex europaeus) bushes or other bushy vegetation and is a tidily-built cup made of grasses, mosses and stems, lined with fine roots and hairs, and sometimes small feathers. A clutch of four (occasionally five) eggs are laid. These are pale bluish with fine rusty speckles, usually forming a distinct zone at the wider end. They measure approximately 20.1 by 15 millimetres (0.79 in × 0.59 in). Incubation is done mainly by the female and both sexes help care for the young.[5]
The desert wheatear has a very large range breeding range, estimated as nearly 10 million square kilometers (3.9 million square miles), and the population appears to be stable. For this reason, the bird is listed as being of least concern on the IUCN Red List of Threatened Species.[1]
Male in winter
Oenanthe deserti homochroa egg MHNT
The desert wheatear (Oenanthe deserti) is a wheatear, a small passerine bird that was formerly classed as a member of the thrush family Turdidae, but is now more generally considered to be an Old World flycatcher (Muscicapidae). It is a migratory insectivorous species, 14.5 to 15 cm (5.7 to 5.9 in) in length. Both western and eastern forms of the desert wheatear are rare vagrants to western Europe. The western desert wheatear breeds in the Sahara and the northern Arabian peninsula. The eastern race is found in the semi-deserts of Central Asia and in winter in Pakistan and northeast Africa.
The plumage of the upper parts of the male in summer is buff. The underparts are white with a buff tinge on the breast. The black on the face and throat extends to the shoulders, and there is distinct white superciliary stripe. The female is greyer above and buffer below and has no black on the throat, and in the winter plumage the black on the throat of the male is partially obscured by the white tips of the feathers. A distinguishing characteristic, in both sexes of all ages, is that the entire tail is black to the level of the upper tail-coverts.
The desert wheatear feeds largely on insects which it picks up off the ground. It breeds in the spring when a clutch of usually four pale blue, slightly speckled eggs is laid in a well-concealed nest made of grasses, mosses and stems.
La Dezertenanto aŭ Dezertsaksikolo (Oenanthe deserti) estas malgranda paserina birdo kiu estis iam klasita kiel membro de la familio de Turdedoj, sed estas nuntempe pli ĝenerale konsiderata membro de malnovmonda grupo de la familio de Muŝkaptuledoj. Ĝi estas loĝanto de dezertoj, kiel sugestas la nomo en Esperanto kaj la latina scienca nomo.
La genra nomo, Oenanthe, estas ankaŭ la nomo de genro de plantoj, nome la enantoj, kaj devenas el la greka oenos (οίνος) "vino" kaj anthos (ανθός) "floro". Ĉe la plantogenro, ĝi aludas al la vinaromo de la floroj.[1] Ĉe la birdoj enantoj, ankaŭ nomataj saksikoloj pro la parenca genro Saxicola, ĝi aludas al la reveno de la Rokenanto al Grekio printempe ĝuste dum la epoko de la apero de burĝonoj en vitoj.[2].
Ĝi estas migranta insektomanĝanta specio, 14.5 al 15 cm longa. Kaj la okcidenta kaj la orienta formoj de la Dezertenanto estas raraj vagantoj en okcidenta Eŭropo.
Kvankam maskloj de tiuj subspecioj estas somere pli malpli distingaj; aŭtune, inoj kaj junuloj havas konfuzajn plumarojn.
La okcidenta Dezertenanto reproduktiĝas en Saharo kaj nordo de Arabia duoninsulo. La orienta raso troviĝas en duondezertoj de centra Azio kaj en vintro en Pakistano kaj nordorienta Afriko.
La supraj partoj de masklo en somero estas sablokoloraj. La subaj partoj estas blankaj kun sablokolora nuanco en brusto. Nigro en vizaĝo kaj gorĝo etendas al ŝultroj kaj flugilplumoj, kaj estas distinga blanka superokula strio. La plej bona ecodistingilo, en ambaŭ seksoj je ĉiuj aĝoj, estas ke la tuta vosto estas nigra je nivelo de la supraj vostokovriloj. La ino estas pli griza supre kaj pli sablokolora sube kaj ne havas nigron en gorĝo, kaj en vintra plumaro la nigro de gorĝo de la masklo estas markita de blankaj pintoj.
La Dezertenanto aŭ Dezertsaksikolo (Oenanthe deserti) estas malgranda paserina birdo kiu estis iam klasita kiel membro de la familio de Turdedoj, sed estas nuntempe pli ĝenerale konsiderata membro de malnovmonda grupo de la familio de Muŝkaptuledoj. Ĝi estas loĝanto de dezertoj, kiel sugestas la nomo en Esperanto kaj la latina scienca nomo.
La genra nomo, Oenanthe, estas ankaŭ la nomo de genro de plantoj, nome la enantoj, kaj devenas el la greka oenos (οίνος) "vino" kaj anthos (ανθός) "floro". Ĉe la plantogenro, ĝi aludas al la vinaromo de la floroj. Ĉe la birdoj enantoj, ankaŭ nomataj saksikoloj pro la parenca genro Saxicola, ĝi aludas al la reveno de la Rokenanto al Grekio printempe ĝuste dum la epoko de la apero de burĝonoj en vitoj..
Ĝi estas migranta insektomanĝanta specio, 14.5 al 15 cm longa. Kaj la okcidenta kaj la orienta formoj de la Dezertenanto estas raraj vagantoj en okcidenta Eŭropo.
Kvankam maskloj de tiuj subspecioj estas somere pli malpli distingaj; aŭtune, inoj kaj junuloj havas konfuzajn plumarojn.
La okcidenta Dezertenanto reproduktiĝas en Saharo kaj nordo de Arabia duoninsulo. La orienta raso troviĝas en duondezertoj de centra Azio kaj en vintro en Pakistano kaj nordorienta Afriko.
La supraj partoj de masklo en somero estas sablokoloraj. La subaj partoj estas blankaj kun sablokolora nuanco en brusto. Nigro en vizaĝo kaj gorĝo etendas al ŝultroj kaj flugilplumoj, kaj estas distinga blanka superokula strio. La plej bona ecodistingilo, en ambaŭ seksoj je ĉiuj aĝoj, estas ke la tuta vosto estas nigra je nivelo de la supraj vostokovriloj. La ino estas pli griza supre kaj pli sablokolora sube kaj ne havas nigron en gorĝo, kaj en vintra plumaro la nigro de gorĝo de la masklo estas markita de blankaj pintoj.
La collalba desértica (Oenanthe deserti)[2] es una especie de ave paseriforme de la familia Muscicapidae que habita en Asia y el norte de África.
Mide entre 14,5 y 15 cm de largo. El plumaje del macho en verano tiene las partes superiores de tonos ocres y las inferiores blancas con el pecho anteado. Presenta el rostro y la garganta de color negro, que se prolonga por los hombros, y tiene una lista superciliar blanca. Ambos sexos se caracterizan por tener la cola totalmente negra hasta la altura de las coberteras superiores. Las hembras son más grisáceas, sus partes inferiores son más amarillentas y su garganta no es negra. El macho en invierno también se vuelve algo más grisáceo y su garganta negra se salpica de blanco.
Es un ave migratoria que cría principalmente en el interior de Asia y el norte de África, aunque también se encuentra en algunas zonas de oriente medio y el Caucaso oriental. Se desplaza al sur para pasar el invierno en regiones desérticas y semidesérticas del Sáhara, el Sahel, la península arábiga y el sureste de Asia, hasta la India noroccidental. En Europa es un divagante raro.
Fue descrita científicamente por el zoólogo holandés Temminck en 1829. Anteriormente se clasificaba su género se clasificaba dentro de la familia Turdidae.
Se reconocen tres subespecies:
La collalba desértica (Oenanthe deserti) es una especie de ave paseriforme de la familia Muscicapidae que habita en Asia y el norte de África.
Kõrbe-kivitäks (Oenanthe deserti) on rästaslaste sugukonda kuuluv lind.
Eestis on ta eksikülaline.[1]
Kõrbe-kivitäks (Oenanthe deserti) on rästaslaste sugukonda kuuluv lind.
Eestis on ta eksikülaline.
Basamortuko buztanzuria (Oenanthe deserti) Oenanthe generoko animalia da. Hegaztien barruko Muscicapidae familian sailkatua dago.
Basamortuko buztanzuria (Oenanthe deserti) Oenanthe generoko animalia da. Hegaztien barruko Muscicapidae familian sailkatua dago.
Aavikkotasku (Oenanthe deserti) on kivitaskulle sukua oleva pieni varpuslintu.
Linnun pituus on 14,5–15,5 senttimetriä ja paino 17–23 grammaa, eli kivitaskun kokoinen. Pyrstö on lähes kokonaan musta ja yläperä valkoinen.
Pohjois-Afrikasta ja Lähi-idästä Mongoliaan. Suomessa lajia tavataan vain satunnaisesti.
Aavikkotaskun elinympäristöä ovat aavikkoiset, kallioiset ja pensaikkoiset kuivat maat.
Lajin pesä sijaitsee kivikossa, kivenkolossa tai vanhassa jyrsijän kolossa. Munia on 4–5, ja naaras hautoo niitä 13–14 päivää.
Lajin ravinota ovat valtaosin maassa liikkuvat hyönteiset ja muut selkärangattomat.
Aavikkotasku (Oenanthe deserti) on kivitaskulle sukua oleva pieni varpuslintu.
Oenanthe deserti
Le Traquet du désert (Oenanthe deserti) est une espèce d'oiseaux de l'ordre des passereaux, qui était autrefois classée dans la famille des Turdidae (grives), mais qui est maintenant classée parmi les Muscicapidae.
C'est une espèce migratrice insectivore, de 14,5 à 15 cm de longueur. Les deux sous-espèces occidentale et orientale migrent rarement vers l'Europe occidentale.
Bien que les sous-espèces mâles aient en été des plumages plus ou moins distincts, les plumages d'hiver, ceux des femelles et des jeunes sont source de confusion.
Le Traquet du désert de l'Ouest se reproduit dans le Sahara et le nord de la péninsule Arabique. Celui de l'Est vit dans les semi-déserts de l'Asie centrale et en hiver, au Pakistan et en Afrique du Nord.
Les parties supérieures du mâle en été sont chamois. Le dessous est blanc avec une teinte chamois sur la poitrine. Le noir de la face et la gorge s'étend sur les épaules, et il a une bande sourcilières blanche.
Le trait le plus caractéristique, pour les deux sexes à tous les âges, est que toute la queue est noire sur le dessus. La femelle est plus grise dessus et dessous et n'a pas de noir sur la gorge, dans le plumage d'hiver le noir sur la gorge du mâle est atténué par des pointes blanches.
Plumage d'hiver
Œuf d'Oenanthe deserti homochroa Muséum de Toulouse
L'espèce Oenanthe deserti a été décrite par le zoologiste néerlandais Coenraad Jacob Temminck en 1825 [1].
D'après le Congrès ornithologique international, cette espèce est constituée des trois sous-espèces suivantes :
Oenanthe deserti
Le Traquet du désert (Oenanthe deserti) est une espèce d'oiseaux de l'ordre des passereaux, qui était autrefois classée dans la famille des Turdidae (grives), mais qui est maintenant classée parmi les Muscicapidae.
O pedreiro do deserto[2][3] (Oenanthe deserti) é un pequeno paseriforme que anteriormente estaba clasificado na familia dos túrdidos, pero que agora xeralmente é considerado un muscicápido. É unha ave migratoria insectívora, de 14,5 a 15 cm de lonxitude. Tanto as formas do oeste coma do leste deste pedreiro son aves errantes raras en Europa occidental, incluída Galicia, onde é unha especie accidental.[3] A raza do oeste reprodúcese no Sahara e no norte da península Arábiga. A raza do leste encóntrase na Asia central semidesértica e en inverno en Paquistán e nordeste de África.
A plumaxe das partes superiores do macho en verán é beixe. As partes inferiores son brancas cun ton beixe no peito. A cor negra da face e gorxa esténdese aos ombreiros, e hai unha clara liña supercicliar branca. A femia é máis gris por riba e beixe por debaixo e a gorxa non é negra, e na plumaxe invernal a parte negra da gorxa do macho esváese parcialmente por causa dos extremos brancos das plumas. Unha caracterísitca moi aparente en ambos os sexos e en todas as idades, é que toda a cola é negra ata o nivel das cobertoiras da part superior da cola.
Aliméntase principalmente de insectos que captura no chan. Reprodúcese en primavera e pon catro ovos azuis claros con algunhas pintas nun niño ben agochado feito de herbas, musgos e taliños.
O nome do xénero, Oenanthe, deriva do grego antigo oenos (οίνος), 'viño' e anthos (ανθός), 'flor'. Fai referencia a que o pedreiro cincento volvía a Grecia na primavera xusto cando florecían as viñas. O nome específico deserti, 'deserto' en latín, fai referencia a un dos seus hábitats preferidos.[4]
Recoñécense catro subespecies: Oenanthe deserti deserti, que se encontra no Levante (Oriente Próximo); Oenanthe deserti atrogularis, que se encontra en Transcaucasia, Irán, Afganistán e Mongolia; Oenanthe deserti homochroa, encóntrase desde o Sahara Occidental ao oeste de Exipto; Oenanthe deserti oreophila, que se encontra na China Oriental, Cachemira, Tibet e Paquistán e o noroeste de África.[5]
A cabeza e caluga do macho adulto son de cor gris area claro cos extremos das plumas grises. O manto, escapulares e dorso son de cor similar pero algo máis intensa. A mitra e cobertoiras da parte superior da cola son beixes claras. O terzo basal das plumas da cola é branco e o resto negro con extremo beixe claro. Teñen unha liña curva sobre o ollo beixe que se estende cara atrás. As plumas do queixo, gorxa, loros e cobertoiras dos oídos son negras con puntas brancas. O peito e flancos son de cor beixe area e a bariga e cobertoiras da parte subcaudal son de cor crema con tons beixes. As axilares e cobertoiras da parte inferior da á son negras e teñen puntas brancas. As primarias teñen láminas externas negras, con extremos e beiras brancas e as internas marróns claras con beiras brancas. As secundarias son similares, pero teñen beiras brancas máis anchas en ambas as láminas.[6] A súa lonxitude é duns 15 cm e pesa entre 15 e 34 g.[7]
A femia ten unha plumaxe similar pero a mitra e parte superior das cobertoiras da cola son máis de cor marrón area, os loros, queixo e gorxa son beixes claros e as partes escuras da cola son negras amarronadas. Os xoves son similares ás femias adultas, pero as plumas das partes superiores do corpo teñen as partes centrais claras e puntas marróns, que lle dan á ave a aparencia de ter pintas. Teñen unha soa muda anual a finais do verán e na primavera seguinte as plumas están bastante gastadas, e as puntas brancas tenden a desgastarse e desaparecer, deixando a ave cunha coloración bastante máis intensa. O bico, patas e pés son negros e os iris dos ollos son marróns escuros.[6]
A raza do leste reprodúcese nunha gran franxa de Asia que se estende desde o Oriente Próximo e Arabia Saudí a través de Irán, Baluchistán, Afganistán, o sur do Cáucaso, Turquestán, as Montañas Tarbagatai, as montaña do Altai e o noroeste de Mongolia. As aves desta rexión migran ao sur para pasar o inverno no noroeste de África, a península Arábiga, Iraq e Paquistán. A raza do oeste reprodúcese no norte de África desde Marrocos e o Río de Oro á parte do Exipto ao oeste do Nilo.[6] Esta poboación é en gran parte residente pero en Marrocos, as aves das partes sur e leste migran, mentres que as do suroeste adoitan non facelo.[8]
O hábitat do pedreiro do deserto son campos abertos ermos, estepas, desertos, chairas semiáridas, salinas, leitos de ríos secos e páramos areosos, pedrentos e rochosos. Atópase a altitudes de ata 3 500 m. Durante o inverno pode tamén visitar terras cultivadas cando estas están intercaladas con áreas de campo espidas.[6]
Adoitan pousarse nun arbusto, matas de herba (tussock) ou outras eminencias e lánzanse disparados ao chan que hai debaixo para capturar insectos ou outros pequenos vertebrados que detectan, aínda que tamén capturar insectos no aire. A dieta xeralmente consiste en formigas, escaravellos, eirugas e moscas e as larvas de varios insectos, incluídas as formigas leóns. Ademais, tamén se atoparon sementes nos seus estómagos. Pode pairar estático durante curtos períodos de tempo e cando encontra un insecto grande posible presa, que quizais non vai poder dominar, ás veces exhíbese perante ela movendo as ás.[8]
Reprodúcese durante os meses de abril e maio na maior parte da súa área. Nidifica en ladeiras rochosas, en estepas, en chairas areosas, en ocos ou gretas de paredes ou nos ocos que hai baixo as rochas. O niño adoita estar oculto detrás de toxos (Ulex europaeus) ou outra vexetación arbustiva e ten forma de copa coidadosamente construída con herbas, musgos e talos, forrado con raíces finas e pelos, e ás veces con pequenas plumas. Pon catro ovos, ocasionalmente cinco, de cor azulada clara con pequenas manchas de cor óxido, que xeralmente forman unha zona diferenciada na parte máis ancha do ovo, e que miden aproximadamente 20,1 x 15 mm. A incubación faina principalmente a femia e ambos os sexos colaboran no coidado das crías.[6]
A especie ten unha ampla área reprodutora, estimada en case 10 millóns de quilómetros cadrados, e a poboación parece ser estable. Por esta razón, a ave considérase pola IUCN co status de "especie pouco preocupante".[1]
O pedreiro do deserto (Oenanthe deserti) é un pequeno paseriforme que anteriormente estaba clasificado na familia dos túrdidos, pero que agora xeralmente é considerado un muscicápido. É unha ave migratoria insectívora, de 14,5 a 15 cm de lonxitude. Tanto as formas do oeste coma do leste deste pedreiro son aves errantes raras en Europa occidental, incluída Galicia, onde é unha especie accidental. A raza do oeste reprodúcese no Sahara e no norte da península Arábiga. A raza do leste encóntrase na Asia central semidesértica e en inverno en Paquistán e nordeste de África.
A plumaxe das partes superiores do macho en verán é beixe. As partes inferiores son brancas cun ton beixe no peito. A cor negra da face e gorxa esténdese aos ombreiros, e hai unha clara liña supercicliar branca. A femia é máis gris por riba e beixe por debaixo e a gorxa non é negra, e na plumaxe invernal a parte negra da gorxa do macho esváese parcialmente por causa dos extremos brancos das plumas. Unha caracterísitca moi aparente en ambos os sexos e en todas as idades, é que toda a cola é negra ata o nivel das cobertoiras da part superior da cola.
Aliméntase principalmente de insectos que captura no chan. Reprodúcese en primavera e pon catro ovos azuis claros con algunhas pintas nun niño ben agochado feito de herbas, musgos e taliños.
La monachella del deserto (Oenanthe deserti (Temminck, 1825)) è un uccello della famiglia Muscicapidae, diffuso in Europa, Nord Africa e Asia.[2]
La monachella del deserto (Oenanthe deserti (Temminck, 1825)) è un uccello della famiglia Muscicapidae, diffuso in Europa, Nord Africa e Asia.
Tuksneša čakstīte (Oenanthe deserti) ir maza auguma mušķērāju dzimtas (Muscicapidae) dziedātājputns, galvenokārt sastopama Āzijā un Āfrikā, reizēm ieklejo Eiropā.[1] Tai ir trīs pasugas.[2]
Tuksneša čakstīte ligzdo Ziemeļāfrikā, Tuvajos Austrumos, Vidusāzijā un Centrālāzijas kalnu rajonos, austrumu virzienā sasniedzot Mongolijas rietumus. Ziemo Āfrikā, Persijas līča reģionā un Indijas rietumdaļā.[3] Āzijas populācijas ir gājputni, bet lielākā daļa Ziemeļāfrikas populācijas ir nometnieki vai daļēji migrējoša.[1][4] Mēdz ieklejot Eiropā.
Tuksneša čakstītei Latvijā līdz šim bijuši četri novērojumi.[3] Latvijai vistuvāk mājo nominālpasuga Oenanthe deserti deserti. Divu citu pasugu ieceļošana Eiropā mazāk iespējama.[3]
Tuksneša čakstīte ir neliels dziedātājputns.[5][6] Ķermeņa garums 14—15 cm, spārnu plētums 24—29 cm, svars 15—34 g.[5][7][8]
Apspalvojums ir gaišs, smilšu dzeltens, kas vizuāli saplūst ar apkārtējo, smilšaino vidi. Tēviņiem ligzdošanas sezonas laikā ir melna seja un pazode, melni spārni un gandrīz visa aste arī ir melna. Toties mugura un vēders ir gaiši dzeltenbrūni vai gaiši sarkanbrūni, virs acīm un uz pleciem gaišas, gandrīz baltas svītras. Knābis un kājas melnas. Ārpus ligzdošanas sezonas tēviņa seja kļūst pelēcīga. Mātītes apspalvojums salīdzinoši ir pelēcīgāks ar tumši brūnām, nevis melnām pazīmēm. Jaunie putni izskatās līdzīgi mātītei, bet uz muguras un krūtīm tiem ir brūns raibumojums.[5][6]
Uzturas atklātās, sausās, smilšainās, akmeņainās vai klinšainās vietās ar nabadzīgu veģetāciju, stepēs, pustuknešos, tuksnešos, izžuvušās upju gultnēs un sāls laukos. Sastopama līdz 3500 metriem virs jūras līmeņa. Ziemas periodā mēdz ieklejot nokoptos, tukšos lauksaimniecības tīrumos.[1][5][9]
Tuksneša čakstīte uzturas galvenokārt uz zemes, vērojot apkārtni no kāda augstāka akmens vai krūma zara. Pa zemi pārvietojas ar lēcieniem.[5]
Tuksneša čakstīte barojas ar bezmugurkaulniekiem, galvenokārt ar kukaiņiem. Nelielos daudzumos barojas arī ar nelielām sēklām.[1][5] Kukaiņus parasti noskata no kāda augstāk novietota novērošanas posteņa, reizēm tos noķer, uzspurdzot uz mirkli gaisā.[5]
Atkarībā no izplatības areāla ligzdošanas sezona sākas dažādos laikos, piemēram, Marokā tā sākas februārī, bet Pakistānā un Pamirā maijā, Džungārijas ielejā Gobi tuksnesī maija vidū.[1] Ligzda ir masīva konstrukcija, kas sakrauta no sausas zāles, zariem un saknēm, no iekšpuses izklāta ar smalkākiem zāļu stiebriņiem, dzīvnieku vilnu un spalvām. Tā atrodas upes stāvkrasta vai klints iedobē, spraugā vai alā, akmeņu sienu, tiltu vai citu konstrukciju iedobēs, zem akmeņiem, krūmiem, koku saknēm vai pamestās grauzēju alās.[1][5]
Dējumā ir 3—6 gaiši zilizaļas olas ar brūniem raibumiņiem. Inkubācijas periods ilgst 13—16 dienas, perē tikai mātīte. Par mazuļiem rūpējas abi vecāki. Jaunie putni ligzdu atstēj 13—18 dienu vecumā, bet vecāki turpina par tiem rūpēties papildu 3 nedēļas.[5][6] Iespējams, tuksneša čakstītēm ir divi perējumi.[6]
Tuksneša čakstītei ir 3 pasugas:[2]
Tuksneša čakstīte (Oenanthe deserti) ir maza auguma mušķērāju dzimtas (Muscicapidae) dziedātājputns, galvenokārt sastopama Āzijā un Āfrikā, reizēm ieklejo Eiropā. Tai ir trīs pasugas.
De woestijntapuit (Oenanthe deserti) is een zangvogel uit de familie Muscicapidae (Vliegenvangers).
De vogel is 14,5 tot 15,5 cm lang, voor een tapuit is het een vrij gedrongen vogel. Kenmerkend is de bijna geheel zwarte staart en daarboven een witte stuit. Mannetje en vrouwtje hebben een lichte wenkbrauwstreep en zijn zandkleurig op de rug en bijna wit op de buik en borst. Het mannetje heeft in de broedtijd een zwarte keel en zwarte slagpennen met daarboven (in zit) een witte band. Bij het vrouwtje hebben de donkere slagpennen lichte randen.[2]
Deze soort komt voor in West- en Midden-Azië en noordelijk Afrika en telt 3 ondersoorten:[3]
De populaties uit Azië en Noord-Marokko zijn trekvogels die overwinteren in de Sahel en het Arabisch schiereiland. Het leefgebied bestaat uit halfwoestijnen en droge, zandige heidevelden met spaarzame vegetatie.
De grootte van de populatie is niet gekwantificeerd. Men veronderstelt dat de soort in aantal stabiel is. Om deze redenen staat de woestijntapuit als niet bedreigd op de Rode Lijst van de IUCN.[1]
Bronnen, noten en/of referentiesDe woestijntapuit (Oenanthe deserti) is een zangvogel uit de familie Muscicapidae (Vliegenvangers).
Ørkensteinskvett (Oenanthe deserti) er ein fugl i flugesnapparfamilien med utbreiing i Afrika og Asia. Ein vestleg populasjon hekkar nord for Sahara og på den nordlege Arabiske halvøya. Ein austleg populasjon lever i halvørken i Sentral-Asia og trekker sørover til Pakistan og Nordaust-Afrika vinterstid.
Dette er ein insektetar, 14 til 15 centimeter i kroppslengd og vekt på 15 til 34 gram.[1] Ein ganske kompakt steinskvett med stort hovud og kort hals og hale.
Fjørdrakta varierer mykje med kjønn, alder og årstid, men stjerten er i alle fjørdrakter nesten heilsvart i sterk kontrast til den kvite overgumpen. Undersida i alle draktene er lys gulbrun, gradvis mot kvitt bak og ned mot beina.
Vaksne hannar i sommardrakt er kontrastrike med svart strupe og kinn, kvit augebrynstripe, kvite skuldrer; hovud, hals og rygg og bryst er varmt sandfarga. Det svarte område på dekkfjørene av vengene er forlenga til det svarte kinnet. Hoer er langt bleikare enn hannar i hekkedrakta, manglar svarte område bortsett frå halen og flekker på vengene. Utanom hekkesesongen er hoa enda bleikare.
Vaksne av begge kjønn i første vinterdrakter er langt meir kontrastlause i lyse, gråbrune farger, bortsett frå halen og dei mørke nedre vengdekkarane. Unge hoer har òg ei lett augebrynstripe.[2]
Ein finn denne arten i tørre habitat av stepper, ved grusvegar, i utkanten av ørken eller ved tørre, tynnt buskkledde elvebankar. På det indiske subkontinentet kan dei leve i opptil 5100 moh. Føda er virvellause dyr med mange variantar av edderkoppar og insekt inkludert maur på menyen. Dei kan òg ete litt frø.[1]
Ørkensteinskvetten hekkar om våren med kull på 3-6, vanlegvis fire bleikblå, litt flekte egg i eit godt skjult reir laga av gras, mose og stenglar.
Ørkensteinskvetten inngår i slekta Oenanthe, som saman med raudstjertar, buskskvettar og svartstrupar dannar ei gruppe som nokre gongar blir kategorisert som underfamilie Saxicolinae. Tidlegare vart denne gruppa plassert i trastefamilien (Turdidae), men i dag er dei ofte plassert i flugesnapparfamilien (Muscicapidae). Underartar og utbreiing:[1]
Ørkensteinskvett er ein vanleg streiffugl i Nordvest-Europa. I perioden frå år 2000 til 2014 finst det rapportert 18 godkjente observasjonar av ørkensteinskvett i Noreg, dei fleste i Agder og Rogaland.[3]
Populasjonen er ikkje estimert og er trudd å vere stabil. Arten er klassifisert som globalt livskraftig.[4]
Ørkensteinskvett (Oenanthe deserti) er ein fugl i flugesnapparfamilien med utbreiing i Afrika og Asia. Ein vestleg populasjon hekkar nord for Sahara og på den nordlege Arabiske halvøya. Ein austleg populasjon lever i halvørken i Sentral-Asia og trekker sørover til Pakistan og Nordaust-Afrika vinterstid.
Ørkensteinskvett (vitenskapelig navn Oenanthe deserti) er en fugl.
Denne ornitologirelaterte artikkelen er foreløpig kort eller mangelfull, og du kan hjelpe Wikipedia ved å utvide den. L'Oenanthe deserti a peul confondse con la Oenanthe hispanica. A l'ha nen le ale completament nèire, sò color a l'é pi maròn-rossastr.
Da noi as vëdd mach për passagi casuaj, con proveniensa da Àfrica e Asia.
N'euv
L'Oenanthe deserti a peul confondse con la Oenanthe hispanica. A l'ha nen le ale completament nèire, sò color a l'é pi maròn-rossastr.
Ambient DistribussionDa noi as vëdd mach për passagi casuaj, con proveniensa da Àfrica e Asia.
N'euv
Multimedia w Wikimedia Commons Białorzytka pustynna (Oenanthe deserti) – gatunek ptaka z rodziny muchołówkowatych (Muscicapidae).
Na terenie Polski gatunek ten jest objęty ścisłą ochroną gatunkową[4].
Międzynarodowy Komitet Ornitologiczny wyróżnia trzy podgatunki O. deserti[5]:
Granice zasięgów ptaków danego podgatunku nie są dokładnie określone, powyższe są jedynie przybliżone[2]. W Polsce obserwowano dwukrotnie młodociane samce w październiku 1997 (jednego na Mierzei Helskiej, jednego w Darłówku)[6], następnie na Helu młodocianą samicę 13 października 2016 i w kolejnych dniach[7].
Długość ciała wynosi 14–15 cm, masa ciała 15–34 g[2]. Wielkością i sylwetką białorzytki pustynne przypominają białorzytki zwyczajne. Występuje dymorfizm płciowy w upierzeniu. U samca gardło i policzek czarne oraz czarny ogon i białe białe barkówki, które u stojącego ptaka oddzielają płowy wierzch ciała od czarnych skrzydeł. Kuper i pokrywy nadogonowe białe. U samicy brak czarnych elementów na głowie, ponadto jest mniej rozpoznawalna – cechą rozpoznawczą jest biały kuper i całkowicie czarny ogon[6].
Białorzytki pustynne gniazdują na stepach, półpustyniach i obrzeżach pustyń z nielicznymi roślinami, nad brzegami rzek, w uedach, kamieniołomach i ruinach. Podczas zimowania przebywają na podobnych siedliskach, jak w trakcie lęgów. Żywią się głównie owadami, zjadają również niewielkie nasiona[6].
Okres lęgowy w Maroko trwa od lutego do czerwca, od środka marca do końca maja w Algierii i Tunezji, od maja do lipca w Egipcie[2]. Gniazdo to raczej nieporęczna konstrukcja, utworzona z trawy i korzonków. Wyściółkę stanowią delikatniejsze trawy, wełna, włosie lub pióra. Umiejscowione jest w zagłębieniu przy drogach, na brzegu rzeki, ścianie skalnej, ścianie, na moście lub innej budowli, pod kamieniem, krzewem lub stertą kamieni, między wystającymi korzeniami lub w starej norze gryzonia. Zniesienie liczy od 3 do 6 jaj[8].
IUCN uznaje białorzytkę pustynną za gatunek najmniejszej troski (LC, Least Concern) nieprzerwanie od 1988 (stan w 2016). BirdLife International wymienia 5 ostoi ptaków IBA, w których stwierdzono te białorzytki[9].
Białorzytka pustynna (Oenanthe deserti) – gatunek ptaka z rodziny muchołówkowatych (Muscicapidae).
Na terenie Polski gatunek ten jest objęty ścisłą ochroną gatunkową.
Pietrarul de deșert (Oenanthe deserti) este o pasăre migratoare sau sedentară (în funcție de locurile de cuibărire) din familia muscicapidelor, ordinul paseriformelor, care cuibărește în nordul Africii și Asia Centrală și apare foarte rar în Europa, în special ca accidentală. În România a fost semnalată ca specie nouă la 6 decembrie 2017 lângă Lacul Techirghiol. Trăiește în stepele uscate și la marginile deșerturilor cu puțină vegetație, în albiile râurilor uscate acoperite cu tufărișuri răzlețe, în ueduri, în câmpiile acoperite cu pietriș și pietre, în nord-vestul Africii ajungând la 1500 m altitudine, iar în subcontinentul indian între 3000 și 5100 m. Este o pasăre mică, cât vrabia; lungimea corpului 14-15 cm; greutatea 15-34 g. Masculul în penajul nupțial are creștetul capului, ceafa și partea superioară a spatelui de culoare brun-nisipie; partea inferioară a spatelui, târtița și bazele rectricelor laterale ale cozii sunt albe sau alb-gălbui, restul cozii este negru. Părțile inferioare sunt alb-cremoase cu o nuanță gălbuie pe piept și pe flancuri. Aripa este neagră deasupra. Bărbia, partea inferioară a gâtului, părțile laterale ale feței și a gâtului sunt negre; negrul feței se unește cu negrul aripii. Deasupra ochiului se află o sprânceană albicioasă. Remigele scapulare sunt albe, restul remigelor sunt negre, tivite cu galben sau alb. Tectricele supraalare sunt negre; tectricele subalare și axilare negre, cu vârfuri albe. Ciocul, picioarele și ghearele sunt negre. Femela se distinge prin absența negrului de pe cap și gât. Se hrănește în principal cu nevertebrate (insecte, păianjeni, miriapode și viermi), mai rar cu semințe. Este o specie teritorială cu un teritoriu cuibăritor relativ mare, de circa 4 ha. Reproducerea are loc în februarie-iulie. Cuibul este construit din fire de iarbă și de rădăcini, căptușit cu iarbă mai fină, lână, păr sau pene; el este amplasat într-o gaură de pe marginea drumului sau de pe malul râului, în abrupturile verticale ale stâncilor, în ziduri, poduri sau alte construcții, sub o piatră, tufă sau sub grămezi de pietre, printre rădăcinile ieșite la suprafață sau în interiorul galeriilor vechi ale rozătoarelor. Ponta constă din 3-6 ouă, de culoare albăstruie cu pete mici ruginii și violete. Adesea depune două ponte pe an. Durata incubației este de 13-14 zile. Puii rămân în cuib 15-18 zile; după ce au părăsit cuibul ei rămân dependenți de părinți până la 3 săptămâni.[2][3][4][5][6][7]
Specia a fost descrisă pentru prima oară sub denumirea Saxicola deserti de Temminck în 1825, Egipt.
Patru subspecii sunt recunoscute: deserti (subspecia nominată), atrogularis (sin. salina), homochroa și oreophila. Mai mulți autori consideră subspecia atrogularis ca sinonimă cu subspecia deserti, din cauza deosebirilor foarte mici între ele. Hotarele subspeciilor nu sunt bine stabilite; detalii de mai jos sunt provizorii.[8][9]
Are o lungime de 14-15 cm.[12]
Masculul adult are creștetul și părțile superioare nisipii (mai deschise la culoare sau de la brun-nisipiu până la cenușiu în penajul uzat); partea inferioară a frunții, sprânceana și dunga de pe penele scapulare sunt albe; negrul de pe față și gât se unește (prin laturile gâtului) cu negrul supraalarelor mici și remigelor aripilor; târtița și tectricele supracaudale sunt albe sau alb-cremoase; părțile laterale bazale ale cozii (rareori vizibile pe teren) sunt albe, dar cea mai mare parte a cozii este neagră; pieptul și restul părților inferioare sunt palide, de la alb-cremos până la brun-nisipiu.[12][13]
Femela adultă este asemănătoare cu masculul adult, dar negrul de pe față și gât lipsește, fiind înlocuit pe față cu o culoare palidă, nisipie sau brun-nisipie cu o sprânceană nițel mai palidă, tectricele auriculare sunt întunecate, nisipii sau brunii, iar bărbia și gâtul sunt mai palide, nisipiu-cenușii sau brun-gălbui. Unele femele seamănă cu masculul adult, având fața și gâtul negricioase.[12][13]
La subspecia nord-africane homochroa unele femele seamănă cu masculii acestei subspecii, având o nuanță mai rozacee sau brun-gălbuie pe cap și părțile superioare în penajul proaspăt neuzat, iar pieptul și flancurile sunt mai vădit rozacee sau brun-nisipii.[12][13]
Subspecia oreophila, care este puțin mai mare cu aripi mai lungi, are mai mult alb pe remigele mediale secundare și primare și, de obicei, prezintă un pic mai mult alb sau brun-nisipiu la baza cozii.[12][13]
Cei mai mulți masculi în primul an de viață sunt foarte asemănători cu masculi adulți (și cu femelele cu gâtul întunecat), iar determinarea vârstei se face mai bine prin contrastul între penele vechi (nenăpârlite) și cele noi (înlocuite) ale aripii. Penajul ca la adult, dar de obicei este tivit mai lat cu alb-gălbui pe față, pe partea inferioară și laturile gâtului care sunt negre (vârfurile palide la adult, sunt de obicei complet uzate la sfârșitul toamnei și absente în ianuarie). De asemenea, supraalare mari negru-fuliginoase sunt fin tivite pe vârfuri cu alb la adulți, iar în primul an de viață supraalare mari sunt brun-închise și tivite cu nisipiu sau cu brun-nisipiu, în timp ce extinderea palidului pe tectricele primare este de obicei semnificativă, care sunt brun închise, cu vârfuri foarte fine albicioase la adulți, dar în primul an sunt tivite complet cu brun-gălbui deschis.[12]
Femela în primul an de viață în penajul proaspăt este foarte asemănătoare cu femela adultă, determinarea vârstei se face prin contrastul penelor aripilor, iar în penajul proaspăt prin tectricele primare brun închise cu vârfuri palid brun-gălbui, care de obicei cad primăvară (mai înguste și mai albe la femela adultă, negru-cenușii tivite îngust cu alb pe margini primăvară).[12]
Masculul adult în penajul nupțial (primăvara și vara) al subspeciilor deserti și atrogularis are partea superioară a capului (creștetul), a gâtului (ceafa) și partea superioară a spatelui brun-nisipie; uneori, părțile superioare sunt cenușiu-brun-nisipii, cu o nuanță ocru pe spate. În penajul uzat, capul este mai cenușiu sau nisipiu murdar și penele cenușiu-negricioase pe ceafă și partea superioară a spatelui. Partea inferioară a frunții și sprânceana (dunga supraciliară care se întinde de la baza ciocului până la zona auriculară) sunt albe sau aproape albe; sprânceana poate fi destul de prost delimitată; la unii, este mai pronunțată în spatele ochilor. Penele scapulare sunt albe. Bărbia, partea inferioară a gâtului, părțile laterale ale capului (obrajii și tectricele auriculare) și a gâtului sunt negre. Aripile (remigele și tectricele supraalare) deasupra sunt negre. Negrul de pe față și gât se unește (prin laturile gâtului) cu negrul tectricelor aripii. Remigele secundare și terțiare tivite îngust cu alb sau brun-gălbui pe margini și pe vârfuri. Steagul intern ale remigelor primare cu margini albe înguste. Supraalare mari laterale tivite ușor pe margini și vârfuri cu palid sau alb, iar cele mediale cu alb pe steagul extern (pe aripa nedesfăcută, adesea se arată ca o linie albă lată deasupra tectricelor; în zbor, se prezintă ca o zonă triunghiulară palidă). Dedesubt aripa este albicioasă. Remigele de dedesubt sunt cenușii, cu margini albe pe steagul intern, uneori foarte late. Tectrice subalare și axilare negre, cu vârfuri albe. Partea inferioară a spatelui, târtița și tectricele supracaudale sunt albe sau alb-cremoase, uneori brun-gălbui. Coada neagră cu bazele rectricelor laterale albe sau alb-gălbui, dar foarte dificil de văzut albul pe coadă în câmp. Părțile inferioare de la partea superioară a pieptului până la tectricele subcodale (cu excepția părților negre ale penajului menționate mai sus) sunt palide, de la alb-cremoase până la brun-nisipii sau brun-gălbui, cu nuanțe gălbui sau ocru pe piept și pe flancuri. Ciocul, picioarele și ghearele sunt negre.[8][9][12][16][17][13][18]
Masculul adult în penajul postnupțial (toamna și iarna, după năpârlirea de toamnă) este asemănător cu cel în penajul nupțial, dar are părțile superioare cu o nuanță mai cenușie. Sprânceana brun-gălbuie. Tectricele supraalare negre tivite lat pe margini și vârfuri cu nisipiu sau alb. Remigele negre, cu tivuri albe; remigele primare tivite îngust pe margini cu alb, devenind mai brune cu margini albe la baza celor mediale; remigele secundare și terțiare cu tivuri late albe pe steagurile externe și vârfuri, devenind nisipii pe penele mijlocii. Târtița și tectricele supracaudale brun-nisipii. Părțile inferioare mai palide, brun-nisipii sau galbene. Penele negre de pe lor (lorum), zona auriculară, de pe bărbie și gât și tectricele supraalare au marginile și vârfurile albe, ascunzând parțial culoarea neagră, și dau un aspect de întrerupere a negrului de pe gât și aripi și astfel linia neagră care unește negrul de pe gât și de pe tectricele alare este mai întreruptă, în special pe supraalare mici.[12][16][18][19]
Femela adultă în perioada de reproducere (primăvara și vara), în penajul proaspăt neuzat, are creștetul, ceafa și mantaua palide, cenușiu-nisipii, penele scapulare și spatele sunt mai strălucitoare sau mai brun-nisipii. Târtița și tectricele supracaudale albe cu o nuanță rozaceu-brun-gălbuie (mai intensă decât la mascul). Supraalare mici (cu excepția celor laterale), supraalare mijlocii mediale și supraalare mari sunt brun-nisipii, ca și părțile superioare, restul tectricelor sunt negru-cenușii, tivite lat pe margini și vârfuri cu brun-nisipiu, mai deschis pe vârfurile supraalarelor mari; remigele negru-cenușii sau brun-închise; remigele primare, secundare și alula tivite îngust pe margini și vârfuri cu brun-nisipiu sau alb. Tectricele subalare și axilare de culoare brun-închisă, mai puțin extinsă decât la mascul, tivite lat pe vârfuri cu alb-gălbui sau alb. Sprânceană și inelul ocular îngust brun-gălbuii. Lorul (lorum), tectrice auriculare, bărbia și gâtul de culoare variată, de obicei părțile laterale ale capului și gâtului sunt nisipiu-cenușii (ca și creștetul) sau tectricele auriculare au nuanțe mai vii, nisipoase sau mai brun închise, cu lorul mai întunecat sau cu o pată înaintea ochiului. Se întâlnesc păsări cu bărbia și gâtul mai întunecate, de la păsări cu obrazul negricios până la laturile gâtului, până la cele cu partea inferioară a feței, bărbia și gâtul mai uniform întunecate cu margini palide (asemănătoare cu cele ale masculilor adulți; acestea au și tectricele și remigele mai brun închise, făcându-le și mai asemănătoare cu masculul). Posibil la fel de frecvente sunt și variantele cu gâtul palid sau întunecat sau intermediar. Restul părților inferioare, ca la mascul.[8][9][12][16][17][13][18]
Femela adultă în penajul postnupțial (toamna și iarna, după năpârlirea de toamnă) este asemănătoare cu femela adultă în perioada de reproducere, dar are părțile superioare mai cenușii, bărbia și gâtul brun-gălbuii sau albe, unele având vârfurile penelor brune sau brunii; tectricele alare mai brune, tivite lat pe margini și vârfuri cu brun-nisipiu (în special pe supraalare mici, mijlocii, mari mediale și primare); remigele secundare tivite mai lat pe margini și vârfuri, remigele primare tivite mai vădit pe vârfuri cu brun-gălbui. Târtița și tectricele supracaudale albe.[12][16][18]
Juvenilul este asemănător cu femela adultă, dar creștetul și ceafa sunt brun-cenușii, mantaua, penele scapulare și spatele brun-gălbuii, fiecare pană are centrul ușor mai palid și vârful mai întunecat, dându-i un aspect pestriț. Coada ca la adult, dar are vârfurile tivite lat cu brun-gălbui-cenușiu sau brun-gălbui-roz. Supraalare mici și mijlocii sunt de culoare cenușiu șterse cu vârfurile tivite lat cu brun-gălbuii deschis, supraalare mari cenușiu-închis sau negru șters tivite pe margini și vârfuri cu brun-gălbui deschis; tectricele primare și remigele primare, secundare și terțiare sunt tivite lat pe margini și vârfuri cu rozaceu-brun-gălbui sau aproape alb, remigele primare laterale cu vârfuri palide. Sprânceana indistinctă și doar puțin mai palidă decât creștetul, inelul ocular îngust brun-gălbui deschis. Lorul (lorum) și partea superioară a obrazului palide, brun-gălbui-cenușii, tectricele auriculare brun-gălbui sau brune, cu dungi înguste mai palide. Pieptul brun-gălbui deschis cu centrul penelor alb-gălbui și vârful mai întunecat, având un aspect pestriț, restul părților inferioare, inclusiv gâtul, aproape albe. Ciocul de culoare închisă, brun-cornos, cu baza mandibulei mai palidă și comisurile ciocului galbene. Picioarele brun închise sau negricioase.[8][9][12][16][17][13][18]
Masculul subadult în primul an de viață. Cei mai mulți sunt foarte asemănători cu masculul adult și cu femela cu gâtul negru, și determinarea vârstei se face mai bine prin contrastul între penele năpârlite de pe aripă și penele nenăpârlite juvenile păstrate (remigele primare, secundare, terțiare, tectricele primare și un număr variabil de supraalare mari), care sunt mai brune și mai uzate decât penele noi negru-fuliginoase, cu supraalare mici palide, nisipii, și cu tivuri fine pe supraalare mijlocii cu centrul negru, tectricele primare brun închise tivite cu alb-gălbui și, dacă sunt păstrate, supraalare mari mai vechi au tivurile palide - absente la adulți. Alula și remigele terțiare ca la adult, remigele primare și secundare similare, dar au vârfuri palide mai late; toate penele de pe coadă sunt păstrate de la penajul juvenil. Capul și corpul ca la adult, dar adesea negrul de pe față, partea inferioară și laturile gâtului este mărginit mai larg cu alb-gălbui deschis, care uneori ascunde negrul când penele sunt foarte proaspete (cu excepția obrajilor și tectricelor auriculare) și este încă vizibil ca urme în martie-aprilie (vârfurile palide la adult sunt de obicei complet uzate până la sfârșitul toamnei și absente în ianuarie). Cu toate acestea, la unii, gâtul poate fi practic identic cu cel al masculului adult, iar determinarea vârstei masculilor se face cel mai bine după tectricele primare; la adulți acestea sunt brun închise cu vârfuri foarte fine de culoare albicioase, iar penele proaspete nu sunt tivite niciodată pe margini cu palid, în primul an de viață ele sunt brun închise, tivite complet pe margini cu brun-gălbui deschis. În plus, adulții au supraalare mari negru-fuliginoase, tivite îngust cu alb pe vârfuri, îar în primul an de viață ele sunt brun închise, tivite complet cu brun-nisipiu pe margini (chiar și în penajul uzat, de exemplu, în martie). Remigele primare, secundare și terțiare și alula sunt destul de similare, dar adultul este mai întunecat decât subadultul din primul an, deși adultul păstrează, de obicei, numai tivurile palide pe terțiare până în jurul lui aprilie. Dacă nu poate fi determinată vârsta păsării, poate fi dificil să se facă distincția între femela cu gâtul întunecat și masculul în primul an (dar nu este o problemă cu masculul adult).[8][9][12][16][17][13][18]
Femela subadultă în primul an de viață. În penajul proaspăt este ca și femela adultă, dar păstrează penele juvenile pe aripi și coadă ca și masculul în primul an de viață. Determinarea vârstei se poate face, ținând pasărea în mână toamna, prin tectricele primare brun închise, cu vârfuri brun-gălbui deschise de circa 1 mm lățime (mai înguste și mai albe decât la adult) și prin gâtul mai puțin negru. Primăvara, tectricele primare sunt brune, vârfurile celor laterale sunt uzate, iar cele mediale au vârfuri brun-gălbui deschise (tectricele primare la adult sunt cenușiu închise, tivite îngust cu alb pe margini), dar pot fi nedistinse în mijlocul verii.[8][9][12][16][17][13][18]
Cel mai ușor se identifică prin coada aproape în întregime neagră (albul este restrâns pe laturile bazale), care este caracteristică pentru pietrarii nisipiu colorați.[21]
Numai femela mai mare a pietrarului cu târtița roșcata (Oenanthe moesta) are un desen similar al cozii (în întregime neagră), dar are ciocul și coada mai lungă, capul, fața și părțile superioare mai intens brun închise, iar târtița și tectricele supracaudale mai intens brun-roșcate sau brun-roșcate gălbui. Trebuie de avut în vedere faptul că mulți pietrari par că au coada neagră atunci când coada nu este desfăcută și nu întotdeauna își desfac coada pentru a-și arăta desenul adevărat al ei chiar și în timpul zborului.[12]
Pe lângă desenul cozii caracteristic, masculul pietrarului mediteranean (Oenanthe hispanica) este puțin mai mic și în general mai zvelt, iar negrul pe față nu se unește niciodată cu cel al aripilor.[12]
Pietrarul caucazian (Oenanthe finschii) este negru de la față până la aripi și alb pe manta și spate, dar este foarte negru pe penele scapulare și aripi și are desenul cozii diferit.[12]
Pietrarul răsăritean (Oenanthe isabellina) este mai mare, are o ținută mai verticală, ciocul mai lung și coada mai scurtă, și poate fi confundat cu unele femele al pietrarului de deșert care au desenul cozii similar, dar pietrarul răsăritean nu are fața și aripile negre.[12]
Arealul este foarte vast, de la țărmurile Oceanului Atlantic în nordul Africii până în nord-vestul și nordul Chinei.
Este o specie indigenă în: Afganistan, Algeria, Arabia Saudită, Azerbaidjan, Bahrain, Ciad, China, Cipru, Djibouti, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Eritreea, Etiopia, India, Iran, Irak, Israel, Italia, Iordania, Kazahstan, Kuweit, Kârgâzstan, Liban, Libia, Mali, Maroc, Mauritania, Mongolia, Nepal, Niger, Oman, Pakistan, Qatar, Federația Rusă (Rusia central-asiatică, Rusia est-asiatică), Senegal, Somalia, Sudan, Sudanul de Sud, Siria, Tadjikistan, Tunisia, Turcia, Turkmenistan, Uzbekistan, Sahara Occidentală, Yemen[22]
A dispărut din Georgia.[22]
Apariții accidentale a fost semnalate în: Armenia, Bangladeș, Belgia, Bulgaria,[23] Camerun, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Gibraltar, Grecia, Irlanda, Italia,[24] Japonia, Kenya, Malta, Marea Britanie, Nigeria, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Spania (și Insulele Canare), Sri Lanka, Suedia, Ucraina, Ungaria.[22]
A fost găsită și în Uganda dar categorie fenologică nu este clară.[22]
În Ucraina a fost observată pentru prima dată o femelă subadultă la 12.11.2013 în Delta Dunării, pe bancul de nisip de la gura brațului secundar Potapov al brațului Chilia.[5] În România a fost semnalată o apariție accidentală la 6 decembrie 2017 lângă Lacul Techirghiol de doi biologi ai Societății Ornitologice Române (SOR), Laurențiu Petrencu și Lucian Eugen Bolboacă. Această specie a fost fotografiată în 2007 de fotograful Daniel Petrescu, însă nu a fost atunci identificată.[4] Până la 24 februarie 2018 specia a fost observată de 24 ori lângă Lacul Techirghiol.[25]
Este o specie petrofilă. Trăiește în stepele uscate și la marginile deșerturilor cu puțină vegetație, în albiile râurilor uscate acoperite cu tufărișuri răzlețe, în ueduri, în câmpiile acoperite cu pietriș și pietre și în ruine, în nord-vestul Africii ajungând la 1500 m altitudine, iar în subcontinentul indian între 3000 și 5100 m.[8][12]
În Africa cuibărește în câmpiile semideșertice nisipoase sau pietroase acoperite cu tufișuri de chenopodiacee sau cu euforbie (Euphorbia), în platourile înalte cu iarbă de halfa (Desmostachya bipinnata) și pelin (Artemisia), în sărături, ueduri uscate, pădurici de tamariscă (Tamarix), în terenuri aride cultivate și necultivate, la marginea căilor feroviare și rutiere cu fire telefonice și în terenuri ușor înclinate, dar evită terenurile deluroase. În regiunile nisipoase necesită un substrat tare pentru cuibărire în vizuini, sau tufișuri și stânci pentru cuibărire în adăposturi.[8][12]
În Israel cuibărește în deșerturi plane nisipoase sau pietroase, în zonele semideșertice cu vegetație răzleață de tufișuri sau de arbuști, pe coastele dealurilor, în văi și albii late uscate. În Iordania cuibărește în zone de dune aluvionare, în peticele de pipirig (Juncus) de la marginile mlaștinilor uscate și în ueduri, iar odinioară cuibărea în insulițele de gărdurariță (Nitraria) din mlaștinile inundate din Azraq.[8][12]
În Iran preferă câmpiile deschise, plane sau ușor ondulate acoperite cu aluviuni sau pietriș, presărate cu pături răzlețe de iarbă și tufișuri rare, mai ales cele de zigofil (Zygophyllum atriplicoides). În Afganistan și Himalaia trăiește în văi înalte și platouri pustii cu stânci și drobiță, iar în Mongolia este tipică în zonele cu stânci de gresie din deșerturi, dar și în zonele cu colilie (Stipa), în special cele stâncoasă.[8][12]
În Kazahstan pietrarul de deșert locuiește în principal în deșerturi nisipoase acoperite cu vegetație xerofilă rară. Natura suprafeței nu este esențială, se întâlnește atât în regiunile cu relief accidentat (râpe, văi uscate), printre nisipurile deluroase, acoperite cu tufișuri dese de saxaul (Haloxylon) și djuzgun (Calligonum) cât și printre deșerturile nisipoase plane. Rareori trăiesc în takâr, sărături, deșerturi argilo-pietroase printre tufișurile rare de saxaul. În Kazahstan, pietrarul de deșert trăiește numai în câmpie, în regiunile muntoase ale Tian-Șanului nu cuibărește. Cuibărirea pietrarului de deșert în munți de pe teritoriul Kazahstanului este excepțională, deși acestea se ridică până la limitele zonei alpine din Altai, Pamir-Alai și în estul Irakului.[16]
Migranții care iernează în Africa trăiesc în habitate asemănătoare, dar și în zone mai nisipoase; cei din Emiratele Arabe Unite locuiesc în semideșert, în tufișurile de arbuști din sărăturile din sebkha și în dunele de lângă țărm. În deșertul Thar din Rajasthan (India), iernează în câmpiile uscate nisipoase semideșertice și deșertice acoperite cu ierburi joase, arbuști și tufișuri destul de răzlețe, unde solul lipsit de vegetație reprezintă peste 50-75% din substrat; arbuștii găsiți în acest habitat includ caperul (Capparis decidua) ca dominant, crotalaria (Crotalaria burhia), aerva (Aerva javanica, Aerva pseudotomentosa) și siminichia italiană (Cassia italica); acest biotop este comun cu cel al mărăcinarului de deșert (Saxicola macrorhynchus).[8][12]
Este o specie teritorială, în Iran își apără un teritoriu individual de iarnă de 0,3-0,8 ha.
Comportamentul este foarte asemănător cu cel al pietrarul sur (Oenanthe oenanthe). În perioada nupțială, masculii cântă pe pământ și în zbor, ridicându-se uneori atât de mult încât dispar din vedere. Masculul în timpul paradei nupțiale zboară vertical în sus, și apoi coboară oblic în jos spre femelă. Zborul este ramat, prin bătaia aripilor. În zbor, își desface în evantai coada și ușor o ridică în sus, iar aripile le ține sub planul orizontal al corpului. Așezându-se lângă femela, masculul aleargă după ea, luând o ținută specifică: cu coada ridicată și desfăcută, aripile coborâte, penele zbârlite, capul ușor lăsat pe spate. În același timp, el emite un sunet răgușit. În toiul perioadei nupțiale, cântă chiar și noaptea. Zboară și se deplasează pe pământ, la fel ca și pietrarul sur. Adesea stă mult timp la intrarea unei galerii de rozătoare, în care se ascunde la cel mai mic pericol.[16][26]
Cuibărește în perechi izolate. În timpul migrației zboară singur, și doar uneori se pot vedea mici grupuri de cinci sau șase păsări.[16]
Mascul cântă în zbor și pe pământ. Cântecul lui constă dintr-o serie distinctivă de fraze variabile scurte, fiecare din 2-4 fluierături descendente, melancolice, de ex. "teee-ti-ti-ti" sau "sii-duul-a-drrol" sau "dee djrruu", adesea intercalate cu un țârâit strident sau cu fraze care se termină cu un tril rapid sec slab sau cu un tril chicotit lent sau cu fluierături tremurătoare întrerupte. În confruntări și în perioada nupțială, frazele pot fi mai lungi și mai silențioase, încorporând frazele de mai sus, dar cu diverse fluierături, clănțănituri și țârâituri. Femela cântă din când în când, scoțând fraze mai uniforme. Cântă și în timpul iernii, iar la sfârșitul sezonului de reproducere și începutul anului emite un subcântec (murmur).[2][8][27]
Strigătele includ un "sviii" sau "piii" fluierat ascuțit ca semnal de contact și de alarmă și un "tuc" sau "tsack" sau "zec" tare în caz de agitație, care se combină cu un "svii-tuc-tuc" sau un "crr" sau "ciac-crr" răsunător, în caz de alarmă maximă lângă cuib.[2][8][27]
Imitată adesea vocile diferitelor păsări, reproducând destul de bine strigătele păsării ogorului (Burhinus oedicnemus), găinușei de stepă (Syrrhaptes paradoxus), pupezei, vrăbiilor, limicolelor mici, cântecele frunzăriței mici (Hippolais caligata) și ale ciocârliilor, și chiar mieunatul pisicii, chițăitul gerbilului mare (Rhombomys opimus) și dangătul clopotelor.[16]
Se hrănește în principal cu nevertebrate, mai ales cu insecte (gândaci, heteroptere, furnici, omizile fluturilor), mai rar cu semințe.[16][9][17]
Hrana animală este formată din gândaci (Coleoptera) adulți și larvari din cel puțin cinci familii, lepidoptere adulte și larvare, diptere adulte și larvare, furnici și albine, acridide (Acrididae) și lăcuste, blatide (Blattodea) și călugărițe (Mantodea), hemiptere, urechelnițe (Dermaptera), termite, libelule (Odonata), păianjeni, oniscide (Oniscidea), miriapode și viermi; odată a fost observată că ducea șopârle mici la cuib, dar nu consumă alte vertebrate. Hrana vegetală include semințe mici consumate ocazional.[8][12]
În conținutul stomacurilor a 23 de păsări din sud-vestul Iranului, în perioadele ianuarie-mai și noiembrie-decembrie, au fost găsite după număr 37% furnici, 19% larve de insecte, 12% himenoptere, 11% gândacuri, 9% termite, 4% hemiptere, 2% acridide și 6% alte; 95% din aceste nevertebrate aveau o lungime mai mică de 1 cm.[8][12]
Stomacurile a 38 de păsări din Turkmenistan, în luna aprilie, conțineau după număr 71% furnici, 13% gândaci, 10% omizi, 2% miriapode, 2% hemiptere, 2% alte. În Zaisan (Kazahstan) în conținutul stomacurilor a cinci păsări a fost găsite: resturi de ortoptere - în patru, furnici - în patru, heteroptere - în două, tenebrionide și libelule - în unul.[16]
Hrana puilor include insecte adulte și larvele lor; în Mongolia în principal diptere, larve de coleoptere și himenoptere.[8][28]
Se hrănesc pe pământ, săltând pe sol și înhățând insecte; pândește hrana adesea de pe o ramură (destul de ușoară pentru a folosi tulpina mlădioasă) scrutând miriștea și atacă insectele de pe sol sau cele zburătoare; uneori vânează planând pe loc atunci când sunt disponibili curenți joși de aer.[8][12][16] Odată a fost văzută că cleptoparazitează furnicile (adică fură hrana lor), înfășcând fluturii mici și larvele cărate de ele, dar nu a mâncat furnicile.[29]
Este o specie teritorială cu un teritoriu cuibăritor relativ mare, de circa 4 ha, cu o distanță de obicei necontigue de cel puțin 100 m între cuiburi.[8]
Unele perechi încep să se reproducă imediat după sosirea din cartierele de iernat, altele încep să cuibărească mai târziu. Reproducerea are loc în februarie-iunie în Maroc și de la jumătatea lui martie până la sfârșitul lui mai în Algeria și Tunisia; în mai-iulie în Egipt; de la începutul lui aprilie până la mijlocul lui iulie în Israel; din mai în Pakistan și Pamir; în aprilie-iunie în Asia centrală; de la sfârșitul lui aprilie până la mijlocul lui august în Mongolia, de la mijlocul lui mai în deșertul Gobi djungarian.[30] În cea mai mare parte a Kazahstanului reproducerea începe în luna aprilie, iar la mijlocul sau sfârșitul lunii mai apar puii zburători.[8][9][16][17]
Cuiburile sunt amplasate în interiorul galeriilor vechi ale rozătoarelor sau printre rădăcinile ieșite la suprafață și sub tulpinile de saxauli căzuți, într-o gaură de pe marginea drumului sau pe malul râului, în abrupturile verticale ale stâncilor, în ziduri, poduri sau alte construcții, sub o piatră sau între pietre, sub o tufă de pelin sau sub grămezi de pietre. Cuiburile au fost găsite și în scorburile saxaulilor, într-o țeavă de fier dintr-un gard, pe malul mării. Renovează galeriile vechi ale rozătoarelor, lărgind intrarea în ele. Probabil uneori sapă singure găuri în pământ pentru cuiburi. În depresiunea Zaisanului (Kazahstan) din 11 cuiburi, două au fost amplasate în galeriile rozătoarelor, restul - pe versanții abrupți ai râpelor, la o înălțime de 0,9-2,8 m. Cuibul este o construcție necompactă și destul de mare. Dimensiunile a șase cuiburi din Kazahstan au fost: lățimea 105-138 mm, înălțimea 50-75 mm, diametrul interior 45-75 mm, adâncimea 20-50 mm. Stratul exterior al cuibului este format din frunze uscate, tulpini de iarbă și rădăcini, uneori împletit cu panicule de trestie, puf vegetal și câteva pene; în interior este căptușit cu tulpinițe subțiri, iarbă mai fină, lână, păr sau pene mici.[8][9][16][17]
Depune 3-6 ouă, de culoare albăstrui-deschisă sau mai închisă sau albastru-verzuie, uneori cu pete mici ruginii, brun-gălbui sau violete, care se concentrează la capătul rotund; ouăle sunt depuse zilnic; ele au dimensiuni de 18,1-21,2×14,2-16,0 mm, în medie 19,5×15,2 mm. Incubația începe după depunerea celui de al doilea ou. Durata incubației este de 13-14 zile. În Kazahstan durata incubației a fost de 14 (două cazuri) sau de 16 (un caz) zile. Adesea depune două ponte, dar de regulă numai una în regiunile montane înalte și în nord-estul arealului.[8][9][16][17]
Puii eclozați sunt acoperiți cu un puf des cenușiu deschis, ei rămân în cuib 15-18 zile și sunt hrăniți de ambii părinți. În Kazahstan puii părăsesc cuibul la 13-14 zile după eclozare. După ce au părăsit cuibul și au devenit zburători ei rămân dependenți de părinți până la 3 săptămâni. Participarea ambelor sexe la construirea cuibului și în incubația ouălor nu este clară.[8][9][16]
Succesul reproductiv a nouă perechi din Mongolia a fost de 89%.[8]
Populațiile africane și din Sinai și Palestina sunt sedentare sau parțial migratoare; cele din Asia sunt migratoare, cuibăresc în nordul arealului și iernează în nord-estul Africii și sud-vestul Asiei. Populațiile care cuibăresc în munți în partea sudică a arealului din Asia, efectuează migrații verticale și iernează mai spre sud în Arabia, India și sud-vestul Asiei.[9]
Subspecia nord-africană homochroa este sedentară, parțial migratoare. Unele populații se deplasează spre sud, unde iernează din septembrie până în aprilie în alte părți ale arealului de reproducere, sau se deplasează spre sud în nordul Saharei sau peste aceasta în zona nord-saheliană din Mauritania și Mali. Este predominant sedentară în sud-vestul Marocului, dar și în Libia și Egipt, însă a fost observată în pasaj în Libia de la începutul lui septembrie până la sfârșitul lui octombrie și de la sfârșitul lui februarie până la începutul lui aprilie; au loc deplasări locale frecvente în interiorul cartierelor de iernat ca urmare a incendiilor și a practicilor agricole. Sunt cunoscute apariții accidentale în Anglia.[8][9][12]
Subspecia nominată deserti este este sedentară în Egipt, în Peninsula Sinai, nord-vestul Arabiei, Siria, Israel și Palestina, populațiile din Levant sunt parțial migratoare.[8][9][12]
Subspecia atrogularis este migratoare, cuibărește în Iran, Asia Centrală, la est până în Afganistan, centrul și sudul Kazahstanului, Mongolia, nord-vestul și nordul Chinei; iernează în nord-estul Africii și sud-vestul Asiei. Populațiile din sudul Caucazului și Iran, la est până în Mongolia, migrează spre sud și vest, părăsind regiunile nordice în august și trecând prin sudul Kazahstanului la sfârșitul lui septembrie și prin Afganistan de la sfârșitul lui septembrie până la mijlocul lui octombrie. Cele mai multe păsări pleacă din sud-vestul Iranului la începutul lui octombrie și se deplasează mult mai departe pentru a ierna în nord-estul Africii (alăturându-se probabil la cele sedentare în Egipt de la mijlocul lui august până la începutul lui mai, dar sosesc în Sudan doar de la începutul lui noiembrie până la sfârșitul lui februarie) și din Arabia spre est până în vestul Indiei (sosind în Gujarat în septembrie, iar în multe alte zone din India ajung abia în noiembrie). Apar în pasaj (unele iernează) în Israel, în special, de la mijlocul lui octombrie până în noiembrie sau în martie-aprilie. Iernează în estul Arabiei Saudite din septembrie până în martie, în principal din octombrie, și cu o reapariție minoră în pasaj de primăvară la sfârșitul lui aprilie și la începutul lui mai; în Emiratele Arabe Unite iernează din octombrie până în martie, cu un mic pasaj în septembrie și aprilie; în Bahrain pasajul este prelungit și discret, de la sfârșitul lui august până în noiembrie, și din ianuarie până la sfârșitul lui aprilie. În migrația de întoarcere (de primăvară), primele păsări sosite din Arabia ajung în sud-vestul Iranului încă de la mijlocul lui ianuarie; din unele zone din India pleacă pe la mijlocul lui februarie, din Gujarat pleacă primăvară în martie-aprilie, iar din cartierele de iernă din Africa pleacă complet până la sfârșitul lui martie; în Turkmenistan sosesc adesea valuri mari de păsări începând cu mijlocul lui martie, iar în regiunea Mării Aral sosesc la mijlocul lui aprilie. Apariții accidentale ale subspeciei atrogularis sunt înregistrate în mod regulat în mai multe țări din Europa, mai ales în nord-vestul Europei.[5][8][9][12]
Subspecia oreophila este o pasăre montană migratoare, cuibărește în estul Pamirului, munții Karakorum și Cașmir, spre est până în Nepal, Podișul Tibet și vestul Chinei; iernează în două zone separate, una de-a lungul coastelor Arabiei de la Socotra (uneori Somalia) la est până în vestul Pakistanului, iar cealaltă la sud-est de Himalaia în nord-estul Indiei; concentrarea migranților în pasaj în sudul Arabiei și iernarea regulată în Socotra sugerează că trec în zbor peste nord-estul Oceanului Indian. Datele despre deplasări nu sunt bine documentate, dar primele sosiri în lanțul muntos Pamir din Rusia au loc la începutul lui aprilie și pasajul principal la începutul lui mai.[8][9][12]
Specia nu este amenințată la nivel global. Comună în cea mai mare parte a arealului. Este în general o cuibăritoare comună sau numeroasă în Africa de Nord. Destul de comună în Israel, cu o populație totală estimată la 1000-2000 de perechi cuibăritoare; larg răspândită în Iordania. Cuibărește în sudul Turciei.[31] Foarte răspândită în Mongolia și destul de comună în China. Densitățile de obicei sunt destul de scăzute; densitatea cea mai mare este probabil în Israel, cu până la 27 de perechi/6 km², adică 4,5 perechi/km², iar în Maroc 0,25-3,5 indivizi/km² și probabil valori similare scăzute și în alte regiuni. Comună în multe cartiere de iernat; în sudul Mauritaniei, se estimează că iernează 220.000 de indivizi/67.000 km².[8][12]
Mărimea populației globale nu a fost determinată. Populația europeană este estimată la 110-1.100 de perechi, ceea ce echivalează cu 220-2.200 de indivizi maturi (BirdLife International 2015), iar Europa constituie <5% din arealul global.[22]
Pietrarul de deșert (Oenanthe deserti) este o pasăre migratoare sau sedentară (în funcție de locurile de cuibărire) din familia muscicapidelor, ordinul paseriformelor, care cuibărește în nordul Africii și Asia Centrală și apare foarte rar în Europa, în special ca accidentală. În România a fost semnalată ca specie nouă la 6 decembrie 2017 lângă Lacul Techirghiol. Trăiește în stepele uscate și la marginile deșerturilor cu puțină vegetație, în albiile râurilor uscate acoperite cu tufărișuri răzlețe, în ueduri, în câmpiile acoperite cu pietriș și pietre, în nord-vestul Africii ajungând la 1500 m altitudine, iar în subcontinentul indian între 3000 și 5100 m. Este o pasăre mică, cât vrabia; lungimea corpului 14-15 cm; greutatea 15-34 g. Masculul în penajul nupțial are creștetul capului, ceafa și partea superioară a spatelui de culoare brun-nisipie; partea inferioară a spatelui, târtița și bazele rectricelor laterale ale cozii sunt albe sau alb-gălbui, restul cozii este negru. Părțile inferioare sunt alb-cremoase cu o nuanță gălbuie pe piept și pe flancuri. Aripa este neagră deasupra. Bărbia, partea inferioară a gâtului, părțile laterale ale feței și a gâtului sunt negre; negrul feței se unește cu negrul aripii. Deasupra ochiului se află o sprânceană albicioasă. Remigele scapulare sunt albe, restul remigelor sunt negre, tivite cu galben sau alb. Tectricele supraalare sunt negre; tectricele subalare și axilare negre, cu vârfuri albe. Ciocul, picioarele și ghearele sunt negre. Femela se distinge prin absența negrului de pe cap și gât. Se hrănește în principal cu nevertebrate (insecte, păianjeni, miriapode și viermi), mai rar cu semințe. Este o specie teritorială cu un teritoriu cuibăritor relativ mare, de circa 4 ha. Reproducerea are loc în februarie-iulie. Cuibul este construit din fire de iarbă și de rădăcini, căptușit cu iarbă mai fină, lână, păr sau pene; el este amplasat într-o gaură de pe marginea drumului sau de pe malul râului, în abrupturile verticale ale stâncilor, în ziduri, poduri sau alte construcții, sub o piatră, tufă sau sub grămezi de pietre, printre rădăcinile ieșite la suprafață sau în interiorul galeriilor vechi ale rozătoarelor. Ponta constă din 3-6 ouă, de culoare albăstruie cu pete mici ruginii și violete. Adesea depune două ponte pe an. Durata incubației este de 13-14 zile. Puii rămân în cuib 15-18 zile; după ce au părăsit cuibul ei rămân dependenți de părinți până la 3 săptămâni.
Skaliarik púšťový alebo skalárik púšťový[2] (lat. Oenanthe deserti) je malý vták z čeľade muchárovité. Obýva skalnaté a pieščité púštne oblasti Afriky a Ázie.[3] Zaletuje aj do Európy, bol pozorovaný až na Škandinávskom polostrove.[4]
Prvé pozorovanie na Slovensku sa podarilo začiatkom novembra 2005 pri Piešťanoch.[4] Novší záznam nie je ani v zozname vzácnych ornitologických pozorovaní podliehajúcich hláseniu Faunistickej komisii[5] ani v zozname pozorovaní vzácnych a zriedkavých druhov vtákov.[6]
Commons ponúka multimediálne súbory na tému Skaliarik púšťový
Wikidruhy ponúkajú informácie na tému Skaliarik púšťový
Skaliarik púšťový alebo skalárik púšťový (lat. Oenanthe deserti) je malý vták z čeľade muchárovité. Obýva skalnaté a pieščité púštne oblasti Afriky a Ázie. Zaletuje aj do Európy, bol pozorovaný až na Škandinávskom polostrove.
Ökenstenskvätta (Oenanthe deserti) är en liten tätting som häckar från Marocko i norra Afrika genom Mellanöstern och vidare till Mongoliet, Afghanistan, Tibet och västra Kina.
Ökenstenskvättan mäter 14,5-15 centimeter.[2] En ganska kompakt stenskvätta med stort huvud och kort hals och stjärten. Stjärten är i alla dräkter nästan helsvart och har bara lite vitt längst in på sidorna, närmast den vita övergumpen. Vingpennorna är ljust gråbruna och kontrasterar mot de mörka undre vingtäckarna. Undersidan är i alla dräkter ljust beigevit.
Adult hane i sommardräkt har kontrastrik dräkt med svart haka och kind, vitt ögonbrynsstreck, vita skuldror och varmt sandfärgad hjässa, nacke och framrygg och ljust sandfärgat bröst. Hos den sittande fågeln förbinds den svarta kinden med den i hopfällt läge svarta delen av vingen, något som skiljer den från exempelvis svartstrupig morf av medelhavsstenskvätta.
Både adult hona och hane i första vinterdräkt är rätt kontrastlösa i bleka gråbruna färger, utöver stjärten och de mörka undre vingtäckarna. De har även ett ljust ögonbrynsstreck som sträcker sig över örontäckarna som hos honan är rödbruntonade och hos hane i första vinterdräkt är gråmelerade, vilket beror på ljusa bräm som döljer de svarta fjäderbasarna.[2]
Ökenstenskvättan ingår i släktet stenskvättor (Oenanthe) som tillsammans med bland andra buskskvättorna och rödstjärtarna bildar en grupp som ibland kategoriseras som underfamiljen Saxicolinae. Tidigare placerades denna grupp i familjen trastar (Turdidae) men idag placeras de ofta inom familjen flugsnappare (Muscicapidae).
Ökenstenskvätta delas in i tre underarter:[3]
Underarten deserti är en flyttfågel som häckar över ett stort asiatiskt område som sträcker sig från Mellanöstern och Saudiarabien, genom Iran, Baluchistan, Afghanistan, södra Caucasus, Turkestan, Tarbagatay, Altaj och nordvästra Mongoliet. Den flyttar vintertids söderut till nordöstra Afrika, Arabiaska halvön, Irak och Pakistan. Den västliga underarten homochroa häckar i Nordafrika, från Marocko och Rio de Oro till området i Egypten väster om Nilen.[5] Detta taxon är till största delen stannfåglar, men fåglar i södra och östra Marocko flyttar söderut.[6]
Ökenstenskvättan är en sällsynt men i princip årlig gäst i Sverige, med ett 50-tal fynd. Första fågeln var en hona som samlades in i Ottenby på Öland i oktober 1941. Öland och Gotland står för närapå hälften av fynden och en övervägande majoritet har setts i oktober och november.[7]
Ökenstenskvättan förekommer i öppna habitat, stäpp, öken, saltöken, utorkade flodbäddar och andra sandiga, steniga eller klippiga miljöer. Den förekommer upp till 3500 meters höjd över havet. Vintertid uppsöker den även odlad mark på landsbygden när det även finns öppna områden i närheten.[5]
Ökenstenskvättan tenderar att sitta på en gren i en buske, på ett strå i en grästuva eller på annan upphöjd plats och dyka ned på marken nedanför för att fånga insekter och andra små ryggradslösa djur, men den kan även fånga insekter i luften. Den lever främst av myror, skalbaggar, larver, flugor och insekteslarver , däribland myrlejonsländor. Den äter även en mindre mängd frön.[6]
Arten häckar från under senare delen av april eller i maj över merparten av sitt utbredningsområde. Boet placeras på klippiga sluttningar, i håligheter under stenar och liknande. Boet, som ofta döljs bakom ärttörne, buskar eller annan buskig vegetation är en prydligt byggd skål av gräs, mossa och stjälkar, fodrad med fina rötter och hår, och ibland små fjädrar. Den lägger fyra, ibland fem ljust blåaktiga ägg med fina roströda fläckar. Äggen ruvas främst av honan och båda föräldrarna tar han om ungarna.[5]
Ökenstenskvättan har ett mycket stort utbredningsområde och den globala populationen verkar stabil. Utifrån detta listas den som livskraftig (LC) av IUCN.[1]
Ökenstenskvätta (Oenanthe deserti) är en liten tätting som häckar från Marocko i norra Afrika genom Mellanöstern och vidare till Mongoliet, Afghanistan, Tibet och västra Kina.
Çöl kuyrukkakanı (Oenanthe deserti), önceden karatavukgiller (Turdidae) familyasının bir üyesi olarak sınıflandırılan küçük ötücü kuşlara ait bir kuş olup şimdi sinekkapangiller (Muscicapidae) familyasına yerleştirilmiştir.
Böcekçildirler. 14-15.5 cm büyüklüğündedirler. Batı ve doğu iki formuda batı Avrupa'da nadir bulunurlar. Onun alttürlerinin erkeklerinin tüyleri yazın hemen hemen ayrı olmasına rağmen, sonbaharda dişi ve çocuk kuş tüyleri ile ayırt edilmez.
Batı çöl kuyrukkakanı, Sahra Çölü ve kuzey Arap Yarımadasında yayılış gösterir. Doğu formları, merkezi Asya'da yayılış gösterirler ve Pakistan ve kuzeydoğu Afrika'nın yarı-çöllerinde kışı geçirirler.
Erkeğin üst kısımları yazın kahverengi-sarıdır. Alt kısımlar beyaz, göğüs hafifçe kahverengi-sarıdır. Yüzde ve boğazda omuza siyah kadar uzanan ve ayrıca beyaz kaş bölgesi çizgisi vardır.
Ötücü kuşlar ile ilgili bu madde bir taslaktır. Madde içeriğini geliştirerek Vikipedi'ye katkıda bulunabilirsiniz. Oenanthe deserti là một loài chim trong họ Muscicapidae.[1]
_I-Haryana_IMG_8045.jpg){kind=small}
Bài viết liên quan đến Họ Đớp ruồi này vẫn còn sơ khai. Bạn có thể giúp Wikipedia bằng cách mở rộng nội dung để bài được hoàn chỉnh hơn. Пустынная ка́менка[1] (лат. Oenanthe deserti) — птица семейства мухоловковых.
Птица достигает длины 14-16 см. Крылья серо-чёрные. Хвост почти совсем чёрный, гузка белая. У самца в брачном наряде чёрное горло, в то время как у самки оно бледно-коричневое.
Пустынная каменка распространена на севере Африки, Ближнем Востоке и в Центральной Азии. Она предпочитает низкие, открытые и сухие площади пустынь и полупустынь. Гнёзда птицы вьют в расщелинах скал или в земляных ямках. В Центральную Европу эта птица залетает ошибочно и редко.
В кладке от 4 до 6 бледно-голубоватых яиц, высиживает которые самка.
Пустынная ка́менка (лат. Oenanthe deserti) — птица семейства мухоловковых.
漠䳭（学名：Oenanthe deserti）为鶲科䳭属的鸟类，俗名黑喉石栖鸟。分布于西伯利亚、亚洲、非洲，包括中国大陆的内蒙古、宁夏、甘肃、青海、新疆、陕西、西藏等地，一般栖息于海拔2500-4000米间以及环境多为多石的平原、山地砾漠、干旱荒漠、山地荒漠、荒漠和半荒漠地带。该物种的模式产地在埃及。[1]
漠䳭（学名：Oenanthe deserti）为鶲科䳭属的鸟类，俗名黑喉石栖鸟。分布于西伯利亚、亚洲、非洲，包括中国大陆的内蒙古、宁夏、甘肃、青海、新疆、陕西、西藏等地，一般栖息于海拔2500-4000米间以及环境多为多石的平原、山地砾漠、干旱荒漠、山地荒漠、荒漠和半荒漠地带。该物种的模式产地在埃及。
保全状況評価 LEAST CONCERN
分類 界 : 動物界 Animalia 門 : 脊索動物門 Chordata 亜門 : 脊椎動物亜門 Vertebrata 綱 : 鳥綱 Aves 目 : スズメ目 Passeriformes 亜目 : スズメ亜目 Oscines 科 : ツグミ科 Turdidae 属 : サバクヒタキ属 Oenanthe 種 : サバクヒタキサバクヒタキ（砂漠鶲、学名: Oenanthe deserti ）は、スズメ目ツグミ科に分類される鳥類の一種。サバクヒタキの仲間である。
アフリカ北部、トルコから、中央アジア、チベット、モンゴル方面で繁殖し、冬季はアラビア半島やアフリカ東部、インドに渡り越冬する。
日本へはまれな旅鳥または冬鳥として渡来する。かつてはきわめてまれな迷鳥とされていたが、その後調査が進むにつれて、ごく少数ではあるが本州、四国の各地でほぼ毎年記録されるようになった。単独での記録がほとんどである。
全長14.5cm。頭上から背中は赤みを帯びた淡褐色で、下面は白い。尾は基部から半分が白く、その先は黒い。雄の喉と耳羽は黒い。雌頭部全体が灰褐色で、体色は雄よりも淡い。
繁殖期には半砂漠地帯の乾燥した荒地や山地に生息する。番いで縄張りを持つ。日本では、埋立地や草原、農耕地などで観察されている。
食性は雑食で、主に地上で昆虫類や草の実を食べる。
繁殖形態は卵生。岩の間やネズミ類の古い巣穴などに、草の茎を使って椀状の巣を作り、4-5卵を産む。
.jpg)
_(8079430894).jpg)
