Els reietons (Regulus spp) són un gènere d'aus, l'únic de la família dels regúlids (Regulidae) que pertany a gran ordre dels Passeriformes. El nom llatí "regulus" (petit rei) fa referència a l'acolorada corona dels adults de les diferents espècies. Són ocells de distribució principalment holàrtica.
Generalment estan adaptats als boscos de coníferes, però poden acceptar altres ambients, sobretot en l'època de migració. Des dels boscos septentrionals, també han conquerit algunes zones subtropicals. Poblacions insulars ha evolucionat formant espècies i subespècies.
La petita grandària i alt metabolisme fan que tingui necessitats alimentàries molt altes. L'animal mor d'inanició a l'hora de no alimentar-se. Són insectívors, menjant pugons, col·lèmbols i altres insectes que troben entre les branques dels arbres, però també en la vegetació del terra.
El niu és una estructura petita, en forma de tassa, feta de molsa i líquens que penja de la part terminal de les rames altes de les coníferes. La femella pon entre 7 i 12 ous blancs o pàl·lids, de vegades amb petites taques marrons. La incubació és de 19 - 24 dies.
Antany inclosos a la família dels sílvids (Sylviidae). Alguns autors reconeixen set espècies diferents, però l'IOC classifica teneriffae con una subespècie de R. regulus.
Els reietons (Regulus spp) són un gènere d'aus, l'únic de la família dels regúlids (Regulidae) que pertany a gran ordre dels Passeriformes. El nom llatí "regulus" (petit rei) fa referència a l'acolorada corona dels adults de les diferents espècies. Són ocells de distribució principalment holàrtica.
Králíček (Regulus) je rod malých zpěvných ptáků, jediný rod čeledi králíčkovití (Regulidae). V současné době je rozlišováno šest druhů králíčků.
Obrázky, zvuky či videa k tématu králíček ve Wikimedia Commons
Galerie králíček ve Wikimedia Commons
Králíček (Regulus) je rod malých zpěvných ptáků, jediný rod čeledi králíčkovití (Regulidae). V současné době je rozlišováno šest druhů králíčků.
Regulus satrapa, králíček zlatohlavý - Severní Amerika R. calendula, králíček americký - Severní Amerika R. regulus, králíček obecný - většina Evropy a Asie včetně R. r. teneriffae, králíček obecný kanárský R. goodfellowi, králíček tchajwanský - Tchaj-wan R. ignicapillus, králíček ohnivý - jižní Evropa a severní Afrika R. madeirensis, králíček madeirský - MadeiraFuglekonger (Regulidae) er en familie af spurvefugle, der kun indeholder slægten Regulus. I Danmark er fuglekongen den mest almindelige art, mens den rødtoppede fuglekonge kun yngler stabilt i Sønderjylland. Fuglekongerne har tidligere været en del af sangerfamilien, men har fået deres egen familie som følge af molekylære undersøgelser af deres gener. Familiens arter er udbredt i Nordamerika og Eurasien.
Fuglekonger (Regulidae) er en familie af spurvefugle, der kun indeholder slægten Regulus. I Danmark er fuglekongen den mest almindelige art, mens den rødtoppede fuglekonge kun yngler stabilt i Sønderjylland. Fuglekongerne har tidligere været en del af sangerfamilien, men har fået deres egen familie som følge af molekylære undersøgelser af deres gener. Familiens arter er udbredt i Nordamerika og Eurasien.
Die Goldhähnchen (Regulus) sind eine artenarme Gattung von Vögeln, die heute meist als eigene Familie Regulidae betrachtet wird und sechs Arten umfasst. Goldhähnchen sind sehr kleine meist baumbewohnende Singvögel, die sich überwiegend von Insekten und Spinnentieren ernähren. Sie kommen in weiten Gebieten der gemäßigten Zonen der Nordhalbkugel vor. Keine der Arten der Familie gilt zurzeit als gefährdet.[1]
Der lateinische Name Regulus bedeutet Kleiner König oder Prinz.
Die Goldhähnchen zählen zu den kleinsten Sperlingsvögeln und besitzen Körpergrößen im Bereich zwischen 8 und 11 cm bei einem Körpergewicht von 4 bis 8 g. Die Geschlechter unterschieden sich dabei in der Größe nicht. Flügel und Schwanz sind bei allen Arten mittellang bei einer Spannweite um 15 cm. Der Schnabel der Goldhähnchen ist kurz und läuft nadelartig spitz zu. Das Gefieder ist bei allen Arten recht ähnlich grau-grünlich mit oft kleineren hellen Markierungen an den Schwingen. Bei allen Arten besitzen zumindest die Männchen einen typischen, für die Gattung namensgebenden, farbigen, oft goldgelben (beim Rubingoldhähnchen roten) Scheitelstreif. Beim Balz- und Territorialverhalten kann der Scheitel kammartig aufgerichtet werden. Der Geschlechtsdimorphismus ist bei den meisten Arten gering, aber besonders beim Gefieder im Kopfbereich dennoch deutlich.[1]
Goldhähnchen sind über große Teile der Holarktis verbreitet. Zwei Arten der Gattung leben über weite Teile Nordamerikas verteilt. Die restlichen Arten leben in Eurasien und kleinen Gebieten Nordafrikas, wobei einige Arten Insel-Endemiten sind. Der typische Lebensraum vieler Arten sind Nadelgehölze, aber auch in Laubgehölzen sowie Park- und Gartenlandschaften sind einige Arten verbreitet. Die Bindung an die Nadelhölzer ist dabei unterschiedlich ausgeprägt (stark beim Wintergoldhähnchen, bis gering beim Madeiragoldhähnchen, das Heiden und Lorbeerwald bewohnt). Meistens bewohnen sie den Kronenbereich der Bäume, in denen sie in ihrer typischen sehr agilen Art bei der Nahrungssuche zu beobachten sind.
Durch die geringe Körpergröße und die hoch-agile Lebensweise besitzen die Goldhähnchen eine extrem hohe Stoffwechselrate, die dazu führt, dass die Vögel praktisch die gesamte Wachzeit auf Nahrungssuche sind. Die Nahrung besteht bei allen Arten fast ausschließlich aus Arthropoden, die entsprechend der Größe der Vögel von kleiner Größe sind. Das Futter wird dabei auf Zweigen und Blättern aufgelesen oder in kurzen sprunghaften Jagdflügen erbeutet.
Die hohe Stoffwechselrate führt dazu, dass bei mangelndem Nahrungsangebot Goldhähnchen sehr schnell an Gewicht verlieren und binnen Stunden verhungern können. Dies führt in entsprechenden Habitaten vor allem im Winter, wenn Zweige und Blätter vereist oder verschneit sind, zu einer hohen Sterblichkeit.
Früher wurden die Goldhähnchen wegen ihrer äußerlichen Ähnlichkeit zu Arten der Gattung Laubsänger (Phylloscopus) der großen Familie der Zweigsänger (Sylviidae im alten Sinne) zugerechnet. Diese Familie hat sich jedoch durch neuere Forschung als reines Sammelbecken für äußerlich ähnliche, aber nicht immer durch engere Verwandtschaftsbeziehungen miteinander verbundenen Arten erwiesen (engl. wastebin taxon). Auch im Fall der Goldhähnchen hat sich auf Basis molekulargenetischer Befunde mittlerweile gezeigt, dass keine engere Verwandtschaft zu den Laubsängern besteht.[2] Neuere Untersuchungen haben dagegen gezeigt, dass die Goldhähnchen nicht einmal mehr in die Überfamilie der Sylvioidea gestellt werden sollten.[3] Eine vermutete Verwandtschaft mit den Meisen (Paridae) hat sich molekulargenetisch ebenfalls nicht gezeigt[1], näher könnten die Goldhähnchen dagegen mit den Baumläuferverwandten (Certhioidea) verwandt sein.[4]
Die Familie zählt nach heutigem Stand (2018) eine Gattung, sechs Arten und insgesamt etwa 28 Unterarten. Es werden folgende Arten unterschieden:
Das nordamerikanische Rubingoldhähnchen unterscheidet sich sowohl durch Körpergröße (9–11 cm) als auch durch die rubinrote Färbung der „Krone“ von den anderen Arten deutlich und wurde teilweise auch in eine eigene Gattung (Corthylio) gestellt. Insbesondere zum Indianergoldhähnchen, der anderen nordamerikanischen Goldhähnchenart, mit dem es weite Teile des Verbreitungsgebietes gemein hat, besteht keine besonders nahe Verwandtschaft.
Das Kanarengoldhähnchen (Regulus regulus teneriffae) wurde teilweise auch als eigene Art geführt. Genetische Untersuchungen der verschiedenen Unterarten des Wintergoldhähnchens haben aber gezeigt, dass diese Abspaltung problematisch ist, da dadurch die restliche Unterarten-Gruppe paraphyletisch würde. Darüber hinaus hat sich gezeigt, dass die auf den Kanaren lebenden Goldhähnchen tatsächlich zu zwei deutlich unterscheidbare Unterarten gehören. Neben der oben genannten Unterart wird daher weiterhin die Unterart R. r. ellenthalerae beschrieben. Der Artstatus des endemischen Madeiragoldhähnchens wird dagegen durch neuere Forschung bestätigt.[1]
Ludwig Bechsteins Märchen Goldhähnchen von 1847 bezeichnet es als den kleinsten europäischen Vogel; es gehöre zum „Geschlecht der Zaunkönige“.
Die Goldhähnchen (Regulus) sind eine artenarme Gattung von Vögeln, die heute meist als eigene Familie Regulidae betrachtet wird und sechs Arten umfasst. Goldhähnchen sind sehr kleine meist baumbewohnende Singvögel, die sich überwiegend von Insekten und Spinnentieren ernähren. Sie kommen in weiten Gebieten der gemäßigten Zonen der Nordhalbkugel vor. Keine der Arten der Familie gilt zurzeit als gefährdet.
Der lateinische Name Regulus bedeutet Kleiner König oder Prinz.
Tekst üüb Öömrang A Fögelkönger (Regulidae, Regulus) san en letj fögelfamile mä man ian skööl Regulus. Diar hiar sääks slacher tu. Jo lewe üüb a nuurdelk eerdheleft.
Di latiinsk nööm ment letj könang of prens.
– Saamlang faan bilen of filmer
Wikispecies hää en artiikel tu: A Fögelkönger (Regulidae, Regulus) san en letj fögelfamile mä man ian skööl Regulus. Diar hiar sääks slacher tu. Jo lewe üüb a nuurdelk eerdheleft.
Di latiinsk nööm ment letj könang of prens.
De goudtoefkes (Latyn Regulus) is in skaai yn de famylje fan de sjongers. It is in lyts skaai yn de famylje mei sa'n 7 soarten. Dit skaai wurdt tjsintwurdich ek wol los fan de sjongers as in aparte famylje yndield, de Regulidae.
De Amerikaanske ornitolooch Audubon hat yn 1812 ek noch in oar goudtoefke beskreaun dy't hy Cuviers goudtoefke neamde (Regulus cuvieri). Hy hie in fûgel sketten dêr't hy net ien fan de bekinde goudtoefkes yn seach. Dat wurdt algemien sjoen as in flater en dy soarte bestiet dus net.
De goudtoefkes (Latyn Regulus) is in skaai yn de famylje fan de sjongers. It is in lyts skaai yn de famylje mei sa'n 7 soarten. Dit skaai wurdt tjsintwurdich ek wol los fan de sjongers as in aparte famylje yndield, de Regulidae.
Vikucha ni ndege wadogo sana wa jenasi Regulus, jenasi pekee ya familia Regulidae. Spishi za jenasi Sylvietta zinaitwa vikucha pia. Vikucha wa Regulus ni kijanikijivu wenye utosi njano au mwekundu. Katika Afrika wanatokea kutoka Maroko mpaka Tunisia na kisiwa cha Tenerife ndani ya misitu ya misonobari. Wanatokea pia Ulaya, Asia na Amerika ya Kaskazini. Hula wadudu ambao huwakamata juu mitini. Hujenga tago lao kwa umbo wa kikombe kwa vigoga na kuvumwani lililoning'iniza mwishoni kwa tawi la juu la msonobari. Jike huyataga mayai 7-12.
Kikucha utosi-machungwa
Kikucha utosi-dhahabu
Ruby-crowned kinglet
Madeira firecrest
Golden-crowned kinglet
Vikucha ni ndege wadogo sana wa jenasi Regulus, jenasi pekee ya familia Regulidae. Spishi za jenasi Sylvietta zinaitwa vikucha pia. Vikucha wa Regulus ni kijanikijivu wenye utosi njano au mwekundu. Katika Afrika wanatokea kutoka Maroko mpaka Tunisia na kisiwa cha Tenerife ndani ya misitu ya misonobari. Wanatokea pia Ulaya, Asia na Amerika ya Kaskazini. Hula wadudu ambao huwakamata juu mitini. Hujenga tago lao kwa umbo wa kikombe kwa vigoga na kuvumwani lililoning'iniza mwishoni kwa tawi la juu la msonobari. Jike huyataga mayai 7-12.
On roytea ou flaminete, c' est on moxhon del famile des roytidîs.
On roytea ou flaminete, c' est on moxhon del famile des roytidîs.
Нæзыйы цъиу[1] (лат. Regulus) у чысыл мæргъты мыггаг.
Псейбзухэр (лат-бз. Regulus) — унэбзу хэкӀыгъуэм щыщщ.
Мыхэр къуалэбзу жьгъей дыдэщ, г. 5-7 нэхъыбэ къамышэчу, дамэ лъэныкъуэр мм. 60 щӀимыгъуу. Пэ пӀащӀэхэр ину гъэшащ.
Псейбзухэр Еуропэм, Азиэм, Ишъхъэрэ Америкэм и кхъуакӀэ мэзхэм щопсэухэр.
Лъэпкъыгъуэм лӀэужьыгъуибл зэщӀеубыдэщ, ахэр:
Regulus is a genus of bird in the family Regulidae.
It contains most kinglet species aside from the ruby-crowned kinglet (Corthylio calendula), which was formerly classified in Regulus but is now known to belong to its own genus.[1]
The name of the genus is derived from the Latin regulus, a diminutive of rex, "a king",[2] and refers to the characteristic orange or yellow crests of adult kinglets.
Several forms have only recently had their status clarified. The Madeira firecrest was formerly considered to be a subspecies, R. i. madeirensis, of the common firecrest R. ignicapillus. A phylogenetic analysis based on the cytochrome b gene showed that the Madeiran form is distinct at the species level from the firecrest nominate subspecies R. i. ignicapillus. Cytochrome b gene divergence between the Madeira firecrest and the European bird is 8.5%, comparable with the divergence level between other recognised Regulus species, such as the 9% between the goldcrest and the golden-crowned kinglet.[3] The split was accepted by the Association of European Rarities Committees (AERC) in 2003.[4] The golden-crowned kinglet is similar in appearance to the common firecrest and has been considered to be its New World equivalent, but it is actually closer to the goldcrest.[3]
Goldcrests from the Canary Islands are particularly distinctive having a black forehead, pink-buff underparts and a darker closed wing,[5] and have been sometimes treated either as a subspecies of the common firecrest or as a different Regulus species altogether.[6] They were sometimes called the Tenerife goldcrest, no matter which of the islands they lived on; however, a 2006 study of the vocalisations of these birds indicate that they actually comprise two subspecies of the Goldcrest that are separable on voice; R. r. teneriffae occurring on Tenerife and the newly described subspecies, R. r. ellenthalerae, occurring on the smaller islands of La Palma and El Hierro.[7] The three goldcrest taxa on the Azores, Santa Maria goldcrest, Sao Miguel goldcrest and Western Azores goldcrest, represent recent colonisations from Europe, and are best treated as subspecies.[8]
The relationships of the flamecrest or Taiwan firecrest (Regulus goodfellowi) of Taiwan have also been a source of much debate. It is sometimes viewed as a race of firecrest, but its territorial song resembles those of the Himalayan races of goldcrest, and genetic data show that it is the closest relative of that species, and, despite its alternative name, only distantly related to the firecrest.[9] The flamecrest diverged from the Goldcrest 3.0–3.1 mya (million years ago).[10]
There are a few Pleistocene (2.6 million to 12,000 years BP) records from Europe of extant Regulus species, mostly goldcrests or unidentifiable to species. The only fossil of an extinct Regulus is a left ulna from 2.6–1.95 mya in Bulgaria, which was identified as belonging to an extinct species, Regulus bulgaricus. The goldcrest lineage diverged from this apparent ancestor of the common firecrest in the Middle Pleistocene.[17]
The three continental Regulus species all have very large ranges and populations. The two single-island endemics are common within their habitat, and are not thought to be at risk. All kinglets are therefore classified as Least Concern on the IUCN Red List.[18]
Regulus is a genus of bird in the family Regulidae.
It contains most kinglet species aside from the ruby-crowned kinglet (Corthylio calendula), which was formerly classified in Regulus but is now known to belong to its own genus.
La Regoloj (Regulus) estas malgranda genro de birdoj, kiujn nuntempe la plej multaj ornitologoj taksas propra familio regoledoj, dum antaŭe pro ilia ekstera simileco kun la genro Filoskopoj oni alkalkulis ilin al la familio Silviedoj. La scienca nomo Regulidae devenas el la latina vorto regulus aŭ "eta reĝo" aŭ princo, kaj derivas el la koloraj kronoj de plenkreskuloj.
La genro Regoloj enhavas sep speciojn. Unu, la Madejra regolo, Regulus madeirensis, estis nur ĵus disigita el Fajroverta regolo kiel separata specio. Unu specio, la Rubenkrona regolo, diferenciĝas sufiĉe pro sia voĉo kaj plumaro tiele ke ĝi ofte ricevis statuson de propra genro, Corthylio.
Regoloj troviĝas en Nordameriko kaj Eŭrazio. Ili estas loĝantoj de arbokronoj kaj manĝas insektojn. Ili estas la plej malgrandaj birdoj de sia habitato.
La latina nomo regulus signifas "eta reĝo". Ĝi rilatas al la fablo pri la elekto de la "reĝo de la birdoj". La birdo kiu flugus la plej longan distancon iĝus reĝo. La aglo forflugis ĉiujn aliajn birdojn, sed ĝi estis venkita de malgranda birdo kiu estis kaŝiĝinta en ties plumaro. Tiu legendo estis jam konata de Aristotelo (Hist. animalium 9.11) kaj de Plinio (Naturalis hist. 10.74).
La motivo de tiu nomo estas la flava "krono" de regulus. Pro la legenda referenco al "plej malgranda birdo" kiu iĝas reĝo, la titolo estis tamen transportita al la troglodito en kelkaj lingvoj.[1] La Fajroverta regolo kaj la Orverta regolo estas komune konata ie ankaŭ kiel "fajrokresta troglodito" kaj "orkresta troglodito", respektive, plifortiganta tiel la asocion de la regolo kun la troglodito.
La Regoloj (Regulus) estas malgranda genro de birdoj, kiujn nuntempe la plej multaj ornitologoj taksas propra familio regoledoj, dum antaŭe pro ilia ekstera simileco kun la genro Filoskopoj oni alkalkulis ilin al la familio Silviedoj. La scienca nomo Regulidae devenas el la latina vorto regulus aŭ "eta reĝo" aŭ princo, kaj derivas el la koloraj kronoj de plenkreskuloj.
La genro Regoloj enhavas sep speciojn. Unu, la Madejra regolo, Regulus madeirensis, estis nur ĵus disigita el Fajroverta regolo kiel separata specio. Unu specio, la Rubenkrona regolo, diferenciĝas sufiĉe pro sia voĉo kaj plumaro tiele ke ĝi ofte ricevis statuson de propra genro, Corthylio.
Regoloj troviĝas en Nordameriko kaj Eŭrazio. Ili estas loĝantoj de arbokronoj kaj manĝas insektojn. Ili estas la plej malgrandaj birdoj de sia habitato.
Erregetxo (Regulus) regulidoen familiako zenbait txorien izen arrunta da. Txepetxaren tamaina eta itxura du eta pinuetan-eta bizi da.[1]
Europa eta Asia gehiena. Erregetxo bekainzuri
Hegoaldeko Europa eta iparraldeko Afrika Regulus madeirensis 
Madeira Regulus goodfellowi 
Taiwan Regulus satrapa .jpg)
Ipar Amerika Regulus calendula 
Ipar Amerika
Artikulu hau biologiari buruzko zirriborroa da. Wikipedia lagun dezakezu edukia osatuz. Erregetxo (Regulus) regulidoen familiako zenbait txorien izen arrunta da. Txepetxaren tamaina eta itxura du eta pinuetan-eta bizi da.
Hippiäiset (Regulus) ovat heimo pienikokoisia tiaisia ja kerttuja muistuttavia lintuja. Hippiäiset elävät puissa ja pesivät pääasiassa metsäseuduilla pohjoisella pallonpuoliskolla. Lajit ovat kooltaan 9–15,5 cm. Hippiäisten kuusi lajia luokiteltiin aiemmin kerttujen (Sylviidae) heimoon, mutta nykyisin niiden katsotaan kuuluvan omaan Regulidae-heimoonsa.
Hippiäiset (Regulus) ovat heimo pienikokoisia tiaisia ja kerttuja muistuttavia lintuja. Hippiäiset elävät puissa ja pesivät pääasiassa metsäseuduilla pohjoisella pallonpuoliskolla. Lajit ovat kooltaan 9–15,5 cm. Hippiäisten kuusi lajia luokiteltiin aiemmin kerttujen (Sylviidae) heimoon, mutta nykyisin niiden katsotaan kuuluvan omaan Regulidae-heimoonsa.
Regulus Cuvier, 1800 è un genere di uccelli passeriformi della famiglia Regulidae Vigors, 1825 e della superfamiglia Reguloidea, nell'ambito delle quali rappresenta l'unico taxon ascritto[1][2].
Il nome scientifico del genere, Regulus, rappresenta il diminutivo del latino rex, "re", col significato di "reuccio", in riferimento alle piccole dimensioni ed alla "corona" cefalica colorata dei maschi.
Aristotele ed anche Plinio il Vecchio nella Naturalis Historia parlano di una leggenda secondo la quale gli uccelli un giorno decisero di affidare il titolo di re a colui il quale avesse raggiunto in volo la maggiore altezza: ben presto l'aquila si distaccò dagli altri, ma, quando questa cominciò a dare segni di stanchezza, dalle penne della sua coda spuntò un piccolo uccello, che volò ancora più in alto dell'aquila e chiamò per sé il titolo. Sebbene generalmente tale piccolo uccello venga considerato lo scricciolo, in virtù dell'associazione fra tale animale e il fuoco o la regalità si pensa che più correttamente i due autori si riferissero al regolo, anche in vitù della somiglianza fra i nomi greci dei due uccelli (βασιλεύς/basileus, "re", per lo scricciolo, e βασιλισκος/basiliskos, "piccolo re", per il regolo).
Altro punto a favore di questa tesi è il fatto che in alcune aree (come la Gran Bretagna) si pensasse che i regoli si nascondessero fra le penne degli uccelli di maggiori dimensioni per scroccare un passaggio durante la migrazione[3].
Si tratta di uccelli di piccole dimensioni, che coi loro 8–11 cm di lunghezza per 5-10 g di peso (le specie americane sono più grandi, quelle eurasiatiche più piccole) sono da annoverare fra i passeriformi di minori dimensioni in assoluto.
Nel complesso, gli appartenenti al genere sono uccelletti dall'aspetto paffuto e arrotondato, muniti di grossa testa arrotondata con collo molto corto, ali arrotondate, coda corta e dalla punta forcuta e becco corto ma sottile. Le zampe sono lunghe e muscolose, munite di pianta ruvida e di lunghi artigli ricurvi per favorire la presa su tronchi e rami.
Il piumaggio è di color verde oliva dorsalmente, grigio sulla testa e con sfumature giallastre su petto e ventre: nei maschi è presente una mascherina facciale nera ed una corona gialla, arancione o rossiccia (a seconda della specie) sul vertice, che frutta al genere il nome scientifico.
Le specie ascritte al genere sono in genere moderatamente gregarie e diurne, che in virtù del rapidissimo metabolismo si dimostrano estremamente attive e alla costante ricerca di cibo, rappresentato in massima parte da piccoli invertebrati (soprattutto specie dall'esoscheletro tenero, come afidi e collemboli), ma in piccolissima parte anche da semi, materiale vegetale e uova: il cibo viene generalmente reperito ispezionando la corteccia col becco, ma questi uccelli si dimostrano molto abili anche nell'afferrare le prede in volo.
I fiorrancini si nutrono di prede in media più grandi rispetto ai regoli, riducendo in tal modo la competizione interspecifica dove le varie popolazioni vivono in simpatria[4]. Tale competizione viene ulteriormente ridotta dal fatto che i fiorrancini sono soliti cercare il cibo fra le spaccature dei tronchi e della corteccia, mentre i regoli si alimentano soprattutto fra i rami e le foglie, rimanendo spesso appesi a testa in giù: tali abitudini si riflettono nella morfologia dei due uccelli, coi fiorrancini muniti di becchi lievemente più larghi e con setole alla base del becco (deputate ad evitare che il cibo raggiunga gli occhi) più lunghe e robuste rispetto a quanto osservabile nei regoli, che dal canto loro presentano coda più corta e forcuta e zampe più forti e dagli artigli (soprattutto quello del dito posteriore) più robusti rispetto ai fiorrancini, a riflettere il maggior tempo speso appoggiati verticalmente ai rami[4].
Il velocissimo metabolismo fa sì che un esemplare privato del cibo perda circa un terzo del proprio peso corporeo in una ventina di minuti, morendo per inedia in un'ora circa[5]. Durante la ricerca del cibo, questi uccelli si tengono in costante contatto fra loro mediante richiami molto acuti, che raggiungono gli ultrasuoni.
Il nido è a forma di coppa con bordi molto alti e viene costruito con ragnatele e licheni, foderando l'interno con pelo e piumino. Al suo interno la femmina depone 7-12 uova biancastre con rada maculatura bruna, che essendo in gran numero sono poste le une sopra le altre: le prime deposte sono più piccole, mentre le ultime sono più grandi[6]. La femmina cova le uova infilando fra esse le zampe, per 14-17 giorni: i pulli, ciechi ed implumi alla schiusa (che avviene in maniera asincrona), vengono imbeccati e accuditi da ambedue i genitori per 17-24 giorni, quando sono in grado d'involarsi e si allontanano dal nido. I piccoli, dopo essere stati nutriti, si accovacciano sul fondo del nido, venendo scavalcati dai fratelli ancora affamati, che li spingono così in fondo alla camera di cova.
La speranza di vita di questi uccelli è di circa sei anni[7], una delle più corte fra gli uccelli nidicoli, fra i quali (assieme ad alcuni galliformi di piccole dimensioni) i regulidi sono probabilmente i più fecondi[5]: nel regolo, ad esempio, il tasso di mortalità annuo sfiora l'80%[8].
Il genere Regulus ha distribuzione olartica, con due specie diffuse in Nord America, una in Eurasia, una in Europa e due endemismi insulari (R. goodfellowi a Taiwan e R. madeirensis a Madera).
Le specie ascritte al genere sono abitatrici delle pinete e delle foreste di conifere dei climi temperati, per vivere nelle quali presentano numerosi adattamenti morfologici: questi uccelli si adattano inoltre a vivere anche nella laurisilva e nella macchia mediterranea (principalmente negli arbusteti di erica arborea). Le popolazioni di alcune piccole aree sono residenti, mentre la stragrande maggioranza dei regulidi migra a sud durante i mesi più freddi.
Al genere vengono ascritte sei specie[1]:
Superfamiglia Reguloidea
A queste si aggiunge una specie nota allo stato fossile, Regulus bulgaricus, vissuta 2,6-1,95 milioni di anni fa in quella che è l'attuale Bulgaria[9].
Inizialmente ascritti al genere Sylvia o Motacilla[10], ben presto questi uccelli sono stati spostati in un proprio genere, Regulus, sempre nell'ambito della famiglia Sylviidae[11]: in realtà, recenti ricerche a livello genetico hanno dimostrato che regoli e fiorrancini condividono molto poco con le silvie al di là di alcune somiglianze morfologiche, tanto da farne ritenere corretta l'ascrizione a una propria famiglia (Regulidae) e a una propria superfamiglia (Reguloidea) monotipiche[12][13], quest'ultima intermedia fra Sylvioidea e Bombycilloidea[1][14].
All'interno del genere, si individua un clade basale rappresentato dal solo regolo americano, talvolta ascritto a un proprio genere monotipico, Corthylio[14][15], mentre il rimanente ramo va a formare i gruppi fiorrancino comune-fiorrancino di Madeira (in passato classificato come sottospecie del primo, ma elevato al rango di specie a sé stante dopo che le analisi del citocromi hanno dimostrato una distanza dell'8,5% fra i loro genomi, compabile ad esempio col 9% di divergenza fra il fiorrancino e il regolo comune[15]), fiorrancino americano e regolo-fiorrancino di Taiwan[16], con le ultime due specie che hanno cominciato a divergere circa tre milioni di anni fa[17].
Alcuni autori suggerirebbero l'elevazione a specie anche della sottospecie di regolo diffusa alle Canarie, R. r. teneriffae[18].
Regulus Cuvier, 1800 è un genere di uccelli passeriformi della famiglia Regulidae Vigors, 1825 e della superfamiglia Reguloidea, nell'ambito delle quali rappresenta l'unico taxon ascritto.
Nykštukiniai (lot. Regulidae, angl. Kinglet, vok. Goldhähnchen) – žvirblinių (Passeriformes) būrio paukščių šeima. Priklauso labai maži, judrūs, 5-8 g sveriantys paukščiai, kurių snapas trumpas ir gale su vos pastebimu kabliuku. Žiočių kampuose yra šerelių. Plunksnos minkštos, purios. Viršugalvis spalvingas. Kai kurių rūšių ryškus lytinis dimorfizmas (patinėliai pagal plunksnų spalvą skiriasi nuo patelių).
Gyvena spygliuočių miškuose. Vikriai laipioja šakomis, bet skraido silpnai. Lizdą susikrauna tarp tankių šakų. Dėtyje būna 4-11 margų kiaušinių. Peri apie dvi savaites. Minta smulkiais bestuburiais, žiemą lesa ir sėklas.
Paplitę Eurazijoje, Šiaurės Amerikoje ir Šiaurės Afrikoje. Šeimoje 6 rūšys, Lietuvoje dvi rūšys:
Krāšņgalvīši, krāšņgalvīšu ģints (Regulus) ir vienīgā krāšņgalvīšu dzimtas (Regulidae) ģints, kas apvieno 6 neliela auguma putnu sugas.[1] Krāšņgalvīši izplatīti Eirāzijā, Himalajus ieskaitot, un Ziemeļamerikā, kā arī pašos Āfrikas ziemeļos un Makaronēzijā.[2]
Zinātniskais nosaukums Regulus atvasināts no latīņu valodas un latviski nozīmē "mazais karalis" vai "princis", raksturojot putnu koši krāsaino, kronim līdzīgo galvas virsu.
Latvijā sastopamas divas krāšņgalvīšu ģints sugas: sārtgalvītis (Regulus ignicapilla) un zeltgalvītis (Regulus regulus).[3] Sārtgalvītis ir gan ligzdotājs, gan caurceļotājs (katru gadu ligzdojošo pāru skaits pieaug), bet zeltgalvītis ir parasts ligzdotājs un ziemotājs.[4][5]
Krāšņgalvīši ir vieni no mazākajiem dziedātājputniem ar īsu, adatai līdzīgu knābi. To ķermeņa garums ir apmēram 8—11 cm, svars 6—8 g. Abi dzimumi vienādi lieli.
Spārni un aste proporcionāli vidēji gari. Apspalvojums kopumā visiem krāšņgalvīšiem ir pelēkzaļš, uz spārniem gaišas joslas. Piecām sugām nāsis sedz viena stīva spalva, bet sarkangalvītim (Regulus calendula) nāsis sedz vairākas īsas spalviņas. Tēviņiem uz galvas virsas ir košs kroņa laukums, mātītēm tas ir blāvāks un dzeltenāks. Gandrīz visām sugām, izņemot sarkangalvīti, kroņa laukums veidojas no trīs košām joslām: divas malējās joslas ir melnas, vidējā krāsaina (dzeltena vai oranža). Sarkangalvītim laukums ir sarkans un tam nav melno joslu. Centrālās kroņa spalvas ir garākas, un tās var sasliet stāvus gaisā. Cekuls ne vienmēr ir redzams, bet riesta laikā tas novērojams samērā bieži.[2]
Mājo galvenokārt skujkoku mežos, lai gan sastopami arī citos mežos, īpaši migrācijas laikā. Makaronēzijā mājo laurkoku mežos un kokveida ēriku audzēs.[2] Barojas galvenokārt ar kukaiņiem, gan uzlasot no koku zariem un lapām, gan noķerot lidojumā.[2]
Ligzda ir ļoti maza un kompakta. Tai ir gandrīz lodes forma, vīta no sūnām, ķērpjiem, zirnekļu tīklu pavedieniem, iekārta skujkoku augšējos zaros. No iekšpuses ligzda izklāta ar matiem un spalvām, arī, nosedzot ieeju, iespraustas dažas spalvas. Dējumā 7—12 baltas vai gaiši brūnas olas ar dažiem raibumiņiem. Tā kā ligzda ir neliela, olas sakrautas vairāku līmeņu kaudzītē. Pirmās izdētās olas ir mazākas nekā vēlāk dētās. Perē mātīte, stāvot olu kaudzē ar siltajām, labi apasiņotajām kājām, pēdām balstoties uz ligzdas pamatnes.[6] Inkubācijas periods ilgst 15—17 dienas. Jaunie putni izlido 19—24 dienu vecumā.
Krāšņgalvīšu dzimta (Regulidae)
Krāšņgalvīši, krāšņgalvīšu ģints (Regulus) ir vienīgā krāšņgalvīšu dzimtas (Regulidae) ģints, kas apvieno 6 neliela auguma putnu sugas. Krāšņgalvīši izplatīti Eirāzijā, Himalajus ieskaitot, un Ziemeļamerikā, kā arī pašos Āfrikas ziemeļos un Makaronēzijā.
Zinātniskais nosaukums Regulus atvasināts no latīņu valodas un latviski nozīmē "mazais karalis" vai "princis", raksturojot putnu koši krāsaino, kronim līdzīgo galvas virsu.
Goudhaantjes (Regulus) zijn een geslacht uit de familie Regulidae en de orde van zangvogels. De familie telt 6 soorten.[1]
Het zijn kleine beweeglijke vogeltjes die tussen de bladeren jacht maken op insecten. In de winter sluiten ze zich soms aan bij troepjes mezen.
De Amerikaanse goudhaan en de roodkroonhaan komen voor in Noord-Amerika, het vuurgoudhaantje en het gewone goudhaantje en komen voor in Europa met een variëteit op de Canarische Eilanden en een aparte soort Madeiragoudhaan op Madeira en één soort in Azië, de Taiwangoudhaan.
Goudhaantje
Vuurgoudhaantje
Amerikaanse goudhaan (Regulus satrapa)
Goudhaantje, mannetje (Regulus regulus)
Goudhaantje, vrouwtje
Vuurgoudhaantje (Regulus ignicapillus)
Goudhaantjes (Regulus) zijn een geslacht uit de familie Regulidae en de orde van zangvogels. De familie telt 6 soorten.
Fuglekongar er ei lita gruppe av fuglar i ei biologisk slekt Regulus som òg har status som ein familie Regulidae. Det vitskaplege namnet Regulidae er avleidd av det latinske ordet 'regulus' for 'liten konge' eller 'prins', og kjem frå den farga krona på vaksne fuglar. Denne familien har representantar i Nord-Amerika og Eurasia. Det er seks[1] artar av fuglekongar der arten fuglekonge er einaste med utbreiing i Noreg.
Det latinske namnet Regulus er forbunde med ein fabel som fortel om valet av «kongen av alle fuglar». Fuglen som kunne flyge den lengste distansen ville bli ropt ut til konge. Ørna konkurrerte ut alle andre fuglar, men vart likevel slått av ein liten fugl som hadde gøymt seg i fjørdrakta hennar. Denne legenda er allereie kjent frå Aristoteles (Hist. Animalium 9,11) og Plinius (Naturalis hist. 10,74). På grunn av legenda sin referanse til «den minste av alle fuglar vart konge», har tittelen òg vore overført til gjerdesmett på nokre språk.[2]
Fuglekongar varierer i storleik frå 9 til 11 cm, og er blant dei minste innanfor ordenen sporvefuglar, og faktisk av alle fuglar. Dei har mellomstore venger og stjert, og stjerten er rissa på tuppen. Nebbet er lite og nålforma. Fjørdrakta er generelt grågrøn. Dei fleste har ein augering eller ei stripe på supercilium, sjølv om den litt atypiske rubinfuglekonge manglar denne. Hannane ber ein fargerik kroneflekk.
Generelt er fuglekongar er tilpassa liv i barskog, sjølv om dei har ei viss tilpassingsevne. Dei fleste artane vil bruke andre naturtypar, særleg under trekket. Dei har distribusjon frå nordlege boreale skogar, òg strekkjer seg så langt sør som til subtropiske strøk på somme stader. Ei rekkje isolerte bestandar har utvikla seg til ulike artar og underarter.
Den vesle storleiken og rask metabolisme hos fuglekongar tyder at dei må kontinuerleg tilgang på føde for å dekkje trongen til energi. Dei vil halde fram med å ete sjølv etter dei har starta reirbygging. Fuglekongar er insektetarar, fortrinnsvis tar dei insekt som bladlus og spretthalar med mjukt skal. Bytte blir generelt sanka frå greiner og blad av tre, men i einskilde tilfelle kan byttedyr takast i lufta eller frå nedfallsblad på bakken.
Reiret er lite, mykje pent koppforma, nesten sfærisk, bygd av mose og lav blir heldt saman av edderkoppnett og hengd frå ein kvist nær enden av ei høg grein av eit nåletre. Det er fôra med hår og fjører, og nokre fjører er plassert over opninga. Desse eigenskapane gjev egg og ungar god isolasjon mot kulde. Hoa legg 7-12 egg, som er kvit eller bleikt gulbrunt, nokre har fine mørke brune flekker. Fordi reiret er lite, blir egga stabla i lag. Hofuglen rugar, ho pressar beina ned blant egga, dei er godt utstyrt med blodårer, og dermed varme. Egga blir klekt etter 15 til 17 dagar. Etter at ein unge har fått sin matbit, vil han kome seg ned til varmen i botnen av reiret og skyv sine enno svoltne sysken opp for å bli mata i deira tur. Ungane held seg i reiret i 19 til 24 dagar.
Fuglekongar i rekkjefølgje etter eBird/Clements Checklist v2017[1] med norske namn etter Norske navn på verdens fugler:[3]
Fuglekongar er ei lita gruppe av fuglar i ei biologisk slekt Regulus som òg har status som ein familie Regulidae. Det vitskaplege namnet Regulidae er avleidd av det latinske ordet 'regulus' for 'liten konge' eller 'prins', og kjem frå den farga krona på vaksne fuglar. Denne familien har representantar i Nord-Amerika og Eurasia. Det er seks artar av fuglekongar der arten fuglekonge er einaste med utbreiing i Noreg.
Fuglekonger er ei slekt med fugler. Gruppa tilhørte tidligere sangerfamilien.
Gruppa omfatter 7 arter, og forekommer i Nord-Amerika og Eurasia, hvorav en hekkende i Norge, fuglekonge.
Fuglekonger er ei slekt med fugler. Gruppa tilhørte tidligere sangerfamilien.
Gruppa omfatter 7 arter, og forekommer i Nord-Amerika og Eurasia, hvorav en hekkende i Norge, fuglekonge.
Multimedia w Wikimedia Commons Mysikróliki[4], mysikrólikowate (Regulidae) – monotypowa rodzina malutkich ptaków z rzędu wróblowych (Passeriformes).
Występują w lasach Azji, Europy i Ameryki Północnej[5]. Zasiedlają głównie bory szpilkowe w strefie tajgi na dalekiej północny, na południu na terenach górzystych.
Długość ciała 8–11 cm, masa ciała 5–8 g[6]. Wierzch ciała mają głównie oliwkowozielony i szaropłowy spód, ma często czarne paski po bokach głowy. Na głowie u samców wyraźny jasnoczerwony, pomarańczowy lub żółty pasek. Podczas zalotów jest stroszony. U niektórych gatunków samice mają mniej jaskrawy pasek.
Są owadożerne, zwinnie poruszają się wśród liści. Swoim maleńkim, igłowatym dzióbkiem wyszukują na liściach, szyszkach, gałązkach i korze drobne owady. Często unoszą się na chwilę w powietrzu, aby przeszukać spód szyszki. W czasie chłodów nocują zbite w ciasną grupkę w jakimś spokojnym miejscu - robią to, aby nie tracić ciepła. Ptaki z północny przelatują na południe, bo tam jest im cieplej. Choć są takie malutkie, potrafią przelatywać duże odległości nad morzami. Zazwyczaj wyprowadzają dwa lęgi w roku, po 7-14 jaj.
Epitet gatunkowy Motacilla regulus Linnaeus, 1758 (łacińskie regulus – książę, królewiątko < zdrobnienie rex, regis – król < regere – rządzić)[7].
Do rodziny należy jeden rodzaj obejmujący sześć gatunków[4]:
Mysikróliki, mysikrólikowate (Regulidae) – monotypowa rodzina malutkich ptaków z rzędu wróblowych (Passeriformes).
Aușeii sau regulidele (Regulidae) este o familie mică de păsări, intermediară între cea a pițigoilor și silviilor, răspândită îndeosebi în pădurile de conifere din Asia și America de Nord. Au o talie foarte mică (mai mici decât pitulicea), fiind cele mai mici păsări din Europa. Au o lungime de 8-12 cm și o greutate de 4-8 g. Penajul este verzui deasupra, cu un desen caracteristic al aripii. Adulții au pe creștet dungi portocalii sau galbene, tivite cu negru. Se hrănesc cu insecte și semințe mici, dar și cu larve sau ponte de insecte pe care le găsesc pe frunze sau în crăpăturile scoarței arborilor. În afara epocii de reproducere duc o viață de grup, umblând după hrana pe care și-o procură explorând cu atenție atât trunchiurile cu crăpături, cât și ramurile cele mai subțiri. Cuibul este minuscul, așezat la extremitatea ramurilor, căptușit cu fire de păr și garnisit în afară cu licheni ceea ce-l fac imposibil de observat. Speciile nordice sunt migratoare. În România se întâlnesc două specii, aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla), ambele parțial sedentare sau parțial migratoare, care trăiesc în pădurile de conifere ale Carpaților unde cuibăresc; toamna coboară spre altitudini mai joase fiind frecvent întâlnite în parcurile și grădinile orașelor, unele populații migrează spre sudul Europei și sud-vestul Asiei. În Republica Moldova se întâlnește aușelul cu cap galben, care este un oaspete de iarnă, și aușelul sprâncenat care apare foarte rar, fiind o specie accidentală.[1][2][3][4]
Familia regulide (Regulidae) conține un singur gen (Regulus) cu 6 specii:[5]
Din punct de vedere comportamental și morfologic, toate speciile de aușeii sunt adaptate în mod deosebit la viața din pădurile de conifere. Cu excepția celor două specii insulare, întâlnite numai în Madeira și Taiwan, arealul de cuibărit ale celorlalte specii de aușeii acoperă o mare parte din pădurile boreale ale regiunilor palearctice și nearctice, dar se extind și spre sud până în mai multe zone subtropicale. De exemplu, aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) cuibărește în nordul Africii și aușelul cu cap galben (Regulus regulus) în Insulele Canare, în timp ce aușelul cu creștet roșu (Regulus calendula) cuibărește în părțile sud-vestice ale Statelor Unite și aușelul cu creștet auriu (Regulus satrapa) se reproduce mai la sud până în sudul Mexicului și Guatemala. Subspecia obscurus a aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula) extinde arealul speciei mai departe spre sud, până în insula Guadalupe, aflată în largul coastelor vestice ale Mexicului, dar în prezent se pare că a dispărut în aceste locuri.[5]
Arealul de cuibărit al aușelului cu cap galben (Regulus regulus) corespunde în mare parte cu răspândirea geografică a molidului european (Picea abies) și a altor specii de molid în Asia și se întinde între izotermele 14° C și 23° C din iulie. În Europa, aușelul cu cap galben ajunge până în zonele climatice mai reci în comparație cu aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) și cuibărește mai departe spre nord, până la limita nordică a pădurilor de conifere. Aușelul cu cap galben trăiește în pădurile de conifere din zonele montane joase și înalte până la limită superioară a pădurilor, la altitudini maxime de aproximativ 2200 m în Elveția, 2000 m în Caucaz, 2600 m în Japonia și 4000 m în Himalaia. Habitatele aușelului cu cap galben sunt dominate de molid (Picea abies), brad (Abies alba) și jneapăn (Pinus mugo), în timp ce zada (Larix), pinul comun (Pinus sylvestris) și alte conifere, în special speciile cu frunze lungi, sunt de obicei evitate pentru hrănire și cuibărit. În unele părți ale arealului, de ex. în vestul Europei, aușelul cu cap galben cuibărește destul de des în molizii sau brazii singuratici din pădurile mixte sau din grădini. Numai în afara sezonului de cuibărit, în special în timpul migrației, această specie este întâlnită adesea și în arbuști și tufărișuri, păduri mixte și de foioase, grădini și parcuri. În această perioadă se întâlnește obișnuit în cârduri răzlețe.[5][6][7]
Aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) mai puțin selectiv în alegerea habitatului este mai puțin legat de conifere, deoarece trăiește și în păduri mixte și de foioase, preferând stejarul (Quercus). Arealul său reproductiv aproape exclusiv european se întinde între izotermele 16° C și 24° C din iulie. În regiunile montane, aușelul sprâncenat se întâlnește de obicei nu mai sus de 1000 m, deci la altitudini mai joase decât cele atinse de aușelul cu cap galben. Însă populațiile nord-africane ale aușelului sprâncenat urcă ceva mai sus decât cele din Europa, cuibărind în pădurile deschise de stejar de plută (Quercus suber) și stejar verde (Quercus ilex) până la 1600 m, iar în Atlasul Mijlociu și în pădurile pure de cedru de Atlas (Cedrus atlantica) la peste 1600 m.[5][8]
În vegetația forestieră de laur (Lauraceae) din insulele din estul Atlanticului - Canare, Azore și Madeira, nișa ecologică ocupată de această familie de păsări constă din specii endemice locale de erica (Erica), un habitat la care populațiile locale a două specii de aușeii sunt foarte adaptate. Aușelul de Madeira (Regulus madeirensis) trăiește în zonele montane la altitudini cuprinse între 600 m și 1550 m și este un cuibăritor comun în vegetația arbustivă de erica (Erica) și drobiță (Genista) din pădurile de laur relict, în pădurile de foioase dominate de stejar și chiar din pâlcurile de criptomeria (Cryptomeria japonica) introdusă. În vegetația de eucalipt exotic (Eucalyptus) și acacia (Acacia), care înlocuiește în prezent porțiuni mari a fostelor păduri de laur din Madeira, acest aușel este absent.[5][9]
Și pe insulele Azore pădurile de laur indigene au fost aproape eradicate, dar aușeii cu cap galben (Regulus regulus) s-au adaptat destul de bine la criptomeria introdusă. În habitatele agricole semi-deschise sau chiar deschise care domină în prezent o mare parte ale acestor insule, aușeii cu cap galben trăiesc adesea chiar în pâlcuri mici de conifere introduse și în erica din pășuni. Aceștia sunt comuni și în pâlcurile de ienupăr azorian (Juniperus brevifolia) local din câmpiile centrale din insulele Flores și Pico. Doar pe Insulele Canare aușelul cu cap galben s-a adaptat în mod evident și la pădurile de pin, alcătuite aici din pinul de Canare (Pinus canariensis) endemic și pinul de Monterey (Pinus radiata) introdus din America de Nord. Însă ca și pe alte insule atlantice selecția habitatului depinde de prezența unei cantități suficiente de erica (Erica), și nu de conifere propriu-zise. În pădurile deschise de pin fără un subarboret de erica bine dezvoltat, aușeii cu cap galben sunt aproape absenți, în timp ce aceștea se întâlnesc frecvent în pâlcurile de pin, cu un subarboret de erica bine dezvoltat. Aceștia sunt abundenți și în pădurile relicte de laur din La Palma, Tenerife, La Gomera și El Hierro, cele patru insule ale arhipelagului Canare în care trăiește aușelul cu cap galben. Datorită adaptării lor la viața din pâlcurile de arbuști și tufari din Insulele Canare, aușeii cu cap galben se numără printre primele și cele mai comune specii de păsări care colonizează vegetația montană regenerată după incendii. În mod similar, la altitudinile mijlocii din Munții Stâncoși din America de Nord, aușeii cu creștet auriu (Regulus satrapa) sunt printre primii care populează vegetația primară succesivă de plop (Populus) care se dezvoltă după incendii.[5][6]
În Taiwan, aușelul taiwanez (Regulus goodfellowi) este restrâns la altitudinile mijlocii și superioare din zonelor montane centrale, unde se ridică până la 3700 m. Habitatul său reproductiv tipic este, din nou, pădurea de conifere, dominată aici de brad, tsuga (Tsuga) și molid. Este obișnuit și în pădurile mixte de conifere și de foioase de la altitudinile joase.[5][10]
Ca și cele două specii de aușei din palearcticul continental, speciile nord-americane prezintă o diferențiere ecologică. Aușelul cu creștet auriu (Regulus satrapa) este legat în special de pădurile de molid-brad și de cedru-tsuga. Este destul de comun în molidul negru (Picea mariana) și molidul alb (Picea glauca), tsuga (Tsuga) și bradul de balsam (Abies balsamea). În Munții Stâncoși locuiește într-o centură altitudinală până la 2740 m, iar în vestul Arizonei cuibărește până la 3450 m. Habitatul preferat al aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula) include molidul negru în părțile estice ale arealului de reproducere, și pădurile de molid-brad, pinul cu ace răsucite (Pinus contorta) și duglasul verde (Pseudotsuga menziesii) în Alaska și vestul Canadei. Dar această specie este mai puțin legată de conifere decât este aușelul cu creștet auriu (Regulus satrapa). Trăiește și în pădurile mixte și de foioase din zonele sudice ale arealului său, unde acceptă pâlcurile de plop matur și bătrân, precum și tufărișurile și cuibărește de la altitudini mijlocii până la 3000 m. În afara sezonului de cuibărit, aușelul cu creștet roșu este destul de comun și în pădurile secundare (regenerate natural după incendii), în regiunile arbustive și în așezările umane, cum ar fi fermele și grădinile.[5][11][12]
Speciile de aușei sunt printre cele mai mici păsări din lume. Ca o consecință a nivelului ridicat al metabolismului, ei se hrănesc aproape continuu, chiar și când cântă în timpul paradei nupțiale și când își construiesc cuiburile. Un aușel cu cap galben (Regulus regulus) care este împiedicat să se hrănească poate pierde o treime din greutatea sa în numai douăzeci de minute, iar un individ capturat poate să moară de foame în mai puțin de o oră. Uneori, au fost găsiți aușei morți prinși în pânzele de păianjen sau încâlciți în ciulinii mari, de ex. în brusturi (Arctium).[5]
Toți aușei fâlfâie din aripi rapid și continuu în timp ce se hrănesc. Uneori fâlfâie din aripi asimetric; de ex. aușeii cu creștet roșu (Regulus calendula) în general bat din aripi asincron. Aceste bătăi ale aripilor devin mai vizibile și mai sincrone, când pasărea este mai agresivă. În postura amenințătoare, aceștia își expune partea inferioară mai palidă a aripilor.[5][11]
Agresivitatea este redusă în afara sezonului de cuibărit, iar în timpul lunilor de iarnă aușei aproape tot timpul caută hrana și se hrănesc. În acest moment al anului, ei sunt mai puțin agitați și zboară rareori și chiar fâlfâie din aripi mai rar, consumând astfel mai puțină energie. În timpul perioadelor friguroase, atât aușelul cu cap galben (Regulus regulus), cât și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla). previn pierderea căldurii dormind în contact strâns cu alți aușei din aceiași specie, un obicei cunoscut și pentru alte paseriforme mici care iernează în ținuturi reci, ca de ex. ochii-boului (Troglodytes troglodytes), pițigoii codați (Aegithalos caudatus) și cojoaicele (Certhia). Când încep "somnul în contact" în locurile unde se odihnesc, aușeii cu cap galben și aușeii sprâncenați scot un "strigăt de adunare", un tril delicat prelungit care, în mod interesant, este înțeles interspecific (adică și de alte specii).[5][6][8]
Cele două specii nord-americane au fost considerate până nu demult că nu-și permit acest comportament de a dormi ghemuiți unul lângă altul, ceea ce ar putea explica de ce ei nu au acest fel de strigăt. Însă în noiembrie 2002 B. Heinrich în timp ce studia comportamentul de iarnă al păsărilor cocoțate când se însera în vestul statului Maine, din nord-estul Statelor Unite, a urmărit un grup de trei aușei cu creștet auriu (Regulus satrapa) care ce se ghemuiau strâns unul lângă altul pe o ramura de molid. În luna următoare, el a găsit patru indivizi care dormeau într-o manieră similară. Temperaturile de iarnă din această parte a Statelor Unite sunt extrem de scăzute și adesea scad cu mult sub 0° C în timpul nopții. Observațiile de aici au arătat că, în acest moment al anului, aușeii cu creștet auriu se deplasează întotdeauna în grupuri de 2-4 indivizi, care se hrănesc până în amurg sau mai târziu și probabil apoi stau cocoțați ghemuindu-se unul lângă altul pentru a preveni pierderea căldurii. Din câte se știe, un comportament asemănător nu a fost observat la aușelul cu creștet roșu (Regulus calendula), dar această specie își petrece sezonul de iarnă mai departe spre sud, la temperaturi mai înalte.[5][12][13]
În afara sezonului de cuibărit, aușeii cu cap galben (Regulus regulus), aușeii taiwanezi (Regulus goodfellowi) și aușeii cu creștet auriu (Regulus satrapa) se adună în grupuri răzlețe și se alătură cârdurilor mici ale altor păsărele. Comunicarea interspecifică între membrii unor astfel de cârduri mixte prin utilizarea unor strigăte similare de contact sau de alarmă este posibilă într-o anumită măsură. De exemplu, aușeii cu cap galben (Regulus regulus) în afara sezonului de cuibărit mențin un contact vocal în special cu pițigoii moțați (Parus cristatus) și cojoaicele de pădure (Certhia familiaris).[5][6][10][12]
În ceea ce privește comportamentul adaptiv în rândul aușeilor, este remarcabil faptul că repertoriile vocale numai ale aușelului cu cap galben (Regulus regulus) și aușelului cu creștet auriu (Regulus satrapa) includ o componentă variabilă și destul de modificabilă, subcântecul, cu imitații ale altor specii. Abilitatea de a învăța și de a imita vocile altor specii poate fi considerată ca o preadaptare pentru a face față iernilor din ținuturile friguroase, unde cooperarea din cârdurile mixte mărește bunăstarea indivizilor. Aușeii cu creștet roșu (Regulus calendula) și aușeii sprâncenați (Regulus ignicapilla) în afara sezonului de cuibărit se alătură uneori cârdurilor mixte formate de alte specii, dar de obicei în număr mic. Corespunzător, subcântecul fiecăruia dintre acești doi aușei este invariabil, fără imitații vocale ale altor specii.[5][6][12][11][8]
Comportamentul antagonist și de curtare include caracteristici destul de conservatoare, precum și efecte comportamentale care servesc ca mecanisme de izolare între speciile simpatrice. Moțul viu colorat al aușeilor este o semnalizare foarte eficientă care este afișat atât în contextul intrasexual (între indivizii de același sex), cât și în cel intersexual (între indivizii de sexe opuse). Cântecul teritorial din timpul paradei nupțiale este adesea însoțit de ridicarea moțului. Există o diferență mare între posturile nupțiale antagoniste ale speciilor simpatrice. Postura cu capul întins înainte al masculilor aușeilor cu cap galben (Regulus regulus) include mișcări rapide și rigide în sus și în jos ale capului și înclinarea capului cu moțul complet ridicat, în timp ce masculii agresivi ai aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla) nu înclină capul, dar în schimb, își îndreaptă ciocul spre adversar, și astfel își expune moțul portocaliu și coloritul facial negru-alb. Diferențe similare interspecifice sunt evidente și în timpul paradei nupțiale. În confruntările antagonistice între masculii aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula), fiecare individ își expune moțul roșu complet ridicat, adoptând o poziție verticală, cu gâtul întins și penele cozii răsfirate.[5][6][8][11]
Un studiu pe termen lung efectuat în colivii de Thaler a unei perechi mixte formate dintr-un mascul al aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla) și o femelă a aușelului cu cap galben (Regulus regulus) a arătat în cele din urmă că o astfel de diferențiere comportamentală asigură o barieră eficientă precopulatorie între cele două specii. În șase ani de observație, comunicarea dintre păsările captive a fost des întâlnită în afara sezonului de reproducere și a inclus un contact vocal intens, precum și contactul corporal în timpul somnului. Însă odată cu debutul ciclului reproductiv, diferențele dintre cele două specii în comportamentul de curtare și comportamentul antagonistic mereu au dus la o comportare agresivă violentă și mai mulți ani a prevenit o copulație reușită. În mod interesant, izolarea precopulatorie datorată vocilor se pare că are o importanță minoră pentru aceste două specii de aușei, deoarece strigătele de cuibărit și alte strigăte erau înțelese reciproc și corect. De fapt, mecanismele principale de izolare reproductivă se pare că se bazează pe interpretările greșite ale comportamentului de curtare specific și posturilor amenințătoare ale congenerului. În plus, coloritul facial diferit al acestor două specii, aușelul sprâncenat având sprânceana albă și dunga de peste ochi (dunga oculară) neagră, iar aușelul cu cap galben având inelul ocular lat și alb, s-a dovedit a fi un semnal eficient pentru recunoașterea speciei și prin urmare a prevenit copulație. Printre alte manevre, o dunga oculară artificială fixată femelei aușelului cu cap galben a ajutat în cele din urmă la inițierea copulației, dar diferențele dintre aceste două specii în comportamentul de cuibărit au determinat probleme suplimentare. În timpul a șapte ani de studii perseverente în voliere, un total de 14 hibrizi au eclozat din 13 ponte succesive, dar descendenții nu au fost niciodată crescuți de perechea mixtă, din cauza diferențelor comportamentale și mai mari dintre părinții heterospecifici în timpul clocirii.[5][14][15][7]
Doi hibrizi dintr-o pontă mai târzie a altei perechi mixte au avut un comportament intermediar în ceea ce privește vocea și strategia de hrănire și de selectare a prăzii. Acești hibrizi au preferat să se hrănească cu colembole (Collembola), la fel ca și aușeii cu cap galben, dar ei le capturau în zbor planat și în zbor atacant, așa cum cum fac obișnuit aușeii sprâncenați. În concluzie, un consum ridicat al energiei în prinderea prăzii și în timpul hrănirii, împreună cu alte adaptări inadecvate comportamentale, vor avea probabil ca rezultat o scădere accentuată a bunăstării hibrizilor dintre aușelul cu cap galben și aușelul sprâncenat în condiții naturale.[5][14][15]
În general, vocile aușeilor sunt slabe și joase și adesea nu sunt sesizate de urechea umană. Acestea sunt emise predominant de la înălțime, din coronamentul copacilor, în principal din conifere, și scapă cu ușurință urechii, mai ales în cazul strigătelor scurte.[5]
Strigătele sunt utilizate pe scară largă și sunt semnale importante în coronamentul adesea întunecos al coniferelor, unde contactul vizual este foarte mult redus. Probabil ca urmare a acestui fapt, repertoriul strigătului este larg și foarte variat. Repertoriile celor două specii europene continentale au fost studiate relativ bine. Fiecare cuprinde până la 16 tipuri diferite de strigăte, care sunt utilizate în diverse contexte sociale. Strigătele de contact și din timpul zborului sunt slabe, un "siih" sau "sriih", iar strigătul de distanțare, pentru menținerea distanței individuale, este un "zic" strident emis de aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și un "zii ze" mai slab al aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla). Printre alte tipuri de strigăte se numără strigătele de excitare, strigătele de calmare ale femelelor și strigătele de alarmă. Ambele sexe scot strigăte de cuibărit triluite moi în locul de cuibărit și "strigăte de colectare" ascuțite atunci când strâng și transportă materialul pentru cuib. Masculii aușelului sprâncenat emite și un strigăt specific de hrănire când oferă hrană femelei în mod ritual, un "siisii" ascuțit. În comportamentul antagonistic, foarte vădit și distinct la aușeii, există și alte strigăte, de ex. strigăte de persecuție, "cântece furioase" și strigăte agresive, care sunt frecvent emise în timpul confruntărilor dintre masculii foarte agresivi. Strigătele de contact și de alarmă au o tonalitate înaltă, până la o frecvență de 10 kHz, și sunt foarte asemănătoare la majoritatea speciilor de aușei, cu excepția strigătelor de tonalitate joasă ale aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula).[5][6][8][11]
Subcântecul aușeilor este un ciripit continuu interpretat de ambele sexe, în special în perioada post-reproductivă din timpul toamnei, iernii și începutul primăverii. În mod obișnuit, acesta este interpretat câteva minute fără întrerupere și include diferite părți separate prin pauze scurte: o serie de strigăte, triluri rapide și așa-numitele "motive ale subcântecului". Spre deosebire de alte vocalizări ale aușeilor, aceste motive menționate mai sus sau chiar o singură notă, pot cuprinde o gamă largă de frecvențe între 2 și 10 kHz în care se combină diferite elemente, adesea un sunet pițigăiat caracteristic. Variația individuală a subcântecului este mai puțin evidentă la aușeii sprâncenați (Regulus ignicapilla) și aușeii de Madeira (Regulus madeirensis), și poate include doar un singur motiv, uneori menționat ca un sunet "ei-weija", numele referindu-se la calitatea sa tonală. Pe de altă parte, repertoriile subcântecului destul de variabil sunt o caracteristică vocală comună la aușeii cu creștet auriu (Regulus satrapa) și aușeii cu cap galben (Regulus regulus), cel al primilor incluzând șase sau șapte motive diferite la un individ și cel al ultimilor mai mult de 20 de motive la un individ. Variația vocală în rândul populațiilor europene ale aușelului cu cap galben (Regulus regulus) crește odată cu distanța geografică dintre ele, însă subcântecul este de asemenea supus schimbării temporale, deoarece unele motive pot apărea sau dispărea din repertoriul vast individual sau populațional pe parcursul anilor succesivi.[5][8][9][12][6]
Ca și în cazul altor paseriforme, subcântecul aușelului cu cap galben se dezvoltă din cântecul juvenililor în timpul unei faze senzoriale de până la a 47-a zi după eclozare. După cum sugerează experimentele din voliere, subcântecul și toate strigătele sunt caractere ereditare, însă subcântecul include de multe ori imitații ale strigătelor altor specii, arătând astfel că procesele de învățare au cel puțin un anumit impact asupra ontogenezei sale. Experimentele de reproducere a unor înregistrări au confirmat funcția socială a subcântecului aușeilor în interacțiunile intrasexuale și intersexuale. În captivitate, indivizii dominanți interpretează mai des subcântecul decât indivizii de rând, iar masculii aușeilor cu cap galben reacționează mai agresiv față de motivele necunoscute decât față de motivele din repertoriul vecinilor lor. Parada nupțială cu subcântec este similară cu excitarea sexuală și adesea precede copulația. Acest fapt, cel puțin, contrazice o ipoteză a lui W. H. Thorpe, care a sugerat că subcântecul indică o motivație sexuală scăzută deoarece este interpretat în principal în afara sezonului de reproducere.[5][16]
Spre deosebire de majoritatea strigătelor și a subcântecului, cântecul propriu-zis este executat în general numai de mascul în timpul sezonului de reproducere, într-un context teritorial și pentru a atrage partenera. Femelele nu cântă de obicei. Masculul își interpretează cântecul în timp ce se hrănește în treimea superioară a coniferelor, dar nu de pe o creangă regulat frecventă. Printre cântecele fluierătoare și șuierătoare ale majorității speciilor de aușei, se remarcă numai ciripitul puternic și melodios al aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula). Într-adevăr, aușelul cu creștet roșu este apreciat ca fiind unul dintre cei mai străluciți cântăreți dintre păsările paseriforme din America de Nord datorită cântecului său vioi.[5][11]
Dezvoltarea cântecului la aușei, ca și în cazul multor altor păsări cântătoare, este puternic influențată de procesele de învățare. În experimentele din voliere, atât aușelul cu cap galben (Regulus regulus), cât și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) au reușit să învețe cântecul celuilalt prin reproducerea înregistrărilor de pe bandă, iar indivizii din sălbăticie care au cântece mixte au fost observați în pădurele de conifere fragmentate din nordul Spaniei, unde ambele specii cuibăresc rar, dar și în partea de sud a Marii Britanii, unde aușelul sprâncenat este întâlnit rar și local. Predispoziția individului pentru învățarea cântecului congenerului în aceste regiuni se pare că se datorează numărului mic al repetitorilor vocali care sunt din aceeași specie cu individul.[5]
Toate cântecele aușeilor împărtășesc un anumit stil comun, adică o partitură din doar câteva subunități. Acest fapt, odată recunoscut, a făcut cântecul un instrument valoros pentru studiile filogenetice ale aușeilor, care cu greu poate fi comparat cu cel al altor păsări paseriforme. Becker a fost primul care a descris cântecul comun format din două părți al aușeilor cu cap galben (Regulus regulus) și aușeilor cu creștet auriu (Regulus satrapa), care constă dintr-o parte principală stereotipă și o fioritură terminală scurtă, foarte variabilă, aceasta din urmă fiind preluată din motivul ereditar al subcântecului. De obicei, cântecul aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla) nu include o astfel de fioritură terminală, însă în cazul unei agresivității ridicate, masculii pot încheia cântecul cu motivul tipic "ei-weija" al subcântecului. Cu toate acestea, aușeii sprâncenați captivi nu au reușit să învețe părțile finale ale repertoriilor aușelului cu cap galben prin reproducere înregistrărilor.[5][17][18]
Compararea intragenerică a stilului cântecului aușeilor de către M. Päckert și colegii lui a relevat cinci subunități acustice distincte, fiecare din ele având o gamă de frecvențe și elemente caracteristice și parametri temporali, reprezentând astfel un modul de bază al cântecului teritorial al aușeilor. Unele dintre aceste module ale cântecului sunt autapomorfii acustice ale unei singure specii; altele sunt caracteristici ale întregului gen sau sunt sinapomorfii acustice ale unor perechi de specii, de ex. "partea finală" a cântecelor aușelului cu cap galben (Regulus regulus) și aușelului cu creștet auriu (Regulus satrapa). La o specie, sintaxa cântecului, adică secvența specifică a subunităților dintr-un cântec, este destul de omogenă și nu este influențată de variațiile geografice sau subspecifice. Cele mai simple stiluri ale cântecelor se întâlnesc în Madeira, unde cântecul aușelului de Madeira (Regulus madeirensis) este compus numai din subcântecul ereditar și strigătele de furie (agresivitate) și în Taiwan, unde cântecul aușelului taiwanez (Regulus goodfellowi) nu este mai mult decât o serie de note înalte "siih" cu o frecvență constantă.[5][19][20]
Într-o abordare cladistică, diferite caractere acustice cartografiate într-o hartă filogenetică moleculară a aușeilor au fost găsite că sunt purtătoare de semnale filogenetice fiabile, în principal de structuri sintaxice ereditare, în timp ce altele au fost în mod evident predispuse la homoplazie, definită ca o evoluție paralelă în diferite ramuri ale arborelui filogenetic. În plus, gradul de diferențiere vocală între speciile de aușei a fost estimabil și direct proporțional cu distanțele genetice: cu alte cuvinte, cântecele taxonilor îndeaproape înrudiți sunt măsurabil mai asemănătoare după stilul sintaxei, compoziția elementelor și alți factori decât cele ale rudelor îndepărtate. Deși această corelație poate părea mai degrabă trivială, aușeii reprezintă primul și cel mai aprofundat studiu de caz cantitativ de acest gen și unul care, în plus, a oferit un suport convingător pentru valorile destul de discutate ale unor caracteristici acustice în rezolvarea problemelor taxonomice.[5][20]
Toate speciile de aușeii sunt aproape exclusiv insectivore. Aușeii prind artropode de dimensiuni mici care au o cuticulă moale, în special colembole (Collembola), afide (Aphidoidea) și păianjeni (Araneae) etc. Se hrănesc și cu larve și ouă de păianjeni și insecte și uneori consumă polen.[5]
În Europa, aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) se deosebesc ecologic în ceea ce privește dimensiunea prăzii, strategia de hrănire și alegerea microhabitatului. În habitatele de conifere, aușelul cu cap galben preferă să caute hrana printre ramurile dese, deplasându-se în sus și în jos pe rămurelele mai verticale și caută hrana pe față inferioară ale ramurilor mai des și mai cu zel decât aușelul sprâncenat. În schimb, acesta din urmă caută hrana preferențial pe suprafața superioară a ramurilor de conifere și a frunzelor copacilor de foioase și evită frunzișul des. Și aușelul de Madeira (Regulus madeirensis) se hrănește frecvent pe fața superioară a frunzelor și a rămurelelor, dar își procură hrana și prin mușchii și lichenii care acoperă crengile și tulpinile arborilor de laur și stejar. Studiile efectuate în habitatele de iarnă au arătat că cârdurile aușeilor sprâncenați parcurg o anumită distanță de aproximativ trei ori mai rapid decât cele ale aușeilor cu cap galben.[5][6][8][9][7][21]
Toate speciile de aușei prind și insecte zburătoare planând în fața ramurilor externe ale molizilor și brazilor și a ericii arborescente (Erica arborea). Însă aușeii sprâncenați (Regulus ignicapilla) și aușeii cu creștet roșu (Regulus calendula) planează mai des și pe perioade mai lungi de timp comparativ cu congenerii lor simpatrici respectivi. În timpul migrației de toamnă, ambele specii europene (aușel cu cap galben și aușel sprâncenat) planează câteodată lângă pânzele mari ale păianjenilor, din care ciugulesc insectele prinse în ele. În timp ce aușelul cu cap galben (Regulus regulus) preferă să ciugulească afide mici, psilide (Psyllidae) și alte insecte sugătoare de sucuri vegetale din rândul nevertebratelor capturate în păienjeniș, aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) înșfacă și mănâncă chiar păianjenii araneizi (Araneidae) mari care țes un păienjeniș circular. Deși ambele specii evită cu precauție contactul direct cu păienjenișul, aceste păsări mici au fost uneori găsite încurcate în pânza de păianjen, fiind incapabile să se miște sau chiar erau moarte.[5][6][8][11]
Aușeii cu cap galben (Regulus regulus) s-au specializat foarte mult pe pradă mică, cu o preferință deosebită pentru colembole. În timpul lunilor de iarnă, colembolele constituie cea mai importantă parte din hrana lor, reprezentând mai mult de 60% din hrana acestor aușei. În special, colembolele din genul Entomobrya care trăiesc sub scoarță sunt o sursă de hrană regulat disponibilă și foarte abundentă. Evitarea prăzii mari de către aușelul cu cap galben a fost verificată și în experimentele efectuate în voliere de către Thaler. Atunci când a fost oferită o gamă largă de păianjeni, aușelul cu cap galben a selectat mai întâi pe cei mai mici păianjeni, de aproximativ 20-40 mg, în timp ce aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) a ocolit mereu prada mică și a preferat păianjenii pisaurizi (Pisauridae) mari din genul Pisaura, care aveau o greutate de până la 200 mg. În plus, aușelul sprâncenat captiv a ignorat adesea prada de dimensiuni mici, cum ar fi colembolele. În condiții naturale, acesta se hrănește și cu omizi mari, fluturi și păianjeni tomisizi (Thomisidae). Aușeii cu cap galben din Insulele Canare sunt mai puțin selectivi în ceea ce privește mărimea prăzii decât cei din Europa continentală, probabil ca un rezultat al adaptărilor la fauna locală de artropode. Ei nu manifestă vreo preferință vădită pentru colembole, dar se hrănesc în mod obișnuit cu artropode cu picioare lungi, cum ar fi ortopterele, iar în captivitate mănâncă cu plăcere fasmide (Phasmida), care sunt în general evitate de aușeii cu cap galben din Europa continentală. Atât aușeii cu cap galben cât și aușeii sprâncenați lovesc de obicei prada mai mare în mod repetat de o ramură într-o manieră stereotipă.[5][6][8][22][23]
Strategiile de hrănire și de căutare a ei ale aușeilor din America de Nord (Regulus calendula și Regulus satrapa) sunt comparabile cu cele ale omologilor lor europeni. Ambele specii nearctice sunt în principal insectivore; spectrul lor alimentar cuprinde diverse insecte, inclusiv insecte adulte și larvare și ouăle lor, precum și păianjeni și acarieni (Acarina). Ca și în cazul celor două specii palearctice (Regulus regulus și Regulus ignicapilla) larg răspândite, ele se deosebesc într-o anumită măsură în ceea ce privește prada, alegerea habitatelor și a strategiei de căutare a hranei. Aușeii cu creștet roșu (Regulus calendula) pot petrece aproximativ jumătate din timpul lor de hrănire în copacii de foioase și sunt foarte specializați în capturarea insectelor aeriene. În experimentele din colivii efectuate de către Thaler, aceștia au manifestat un interes deosebit pentru insectele înaripate, mai ales pentru fluturi, și i-au preferat altor resurse alimentare, cum ar fi omizile sau păianjenii. Acești aușei consumă și furnici (din genul Lasius), preferând indivizii înaripați, acest fel de hrană fiind o adaptare specială de alimentație, prin care aușeii cu creștet roșu se evidențiază printre congeneri. Totuși, când păsările captive pot alege, ele preferă afidele și nu furnicile. Această specie din America de Nord este probabil cea mai universală pasăre a genului în ceea ce privește alegerea habitatului și selectarea hranei. În schimb, aușelul cu creștet auriu (Regulus satrapa), își procură hrana ciugulind-o când stă mai ales atârant cu capul în jos de rămurele. El este mult mai specializat pe conifere, dar î-și caută hrana și în păduri mixte.[5][11][12][24][25]
Hrana aușeilor în afara sezonului de cuibărit este mai puțin specializată, cuprinzând o gamă mai mare de alimente, care include produse vegetale, precum și artropode. De exemplu, aușelul cu creștet roșu (Regulus calendula) se hrănește uneori cu cantități mici de semințe de buruieni și cu bobițe de mirt de ceară (Myrica cerifera), de toxicodendron (Rhus toxicodendron) și de tuie gigantică (Thuja plicata) în lunile de toamnă și de iarnă. Cu scăderea disponibilității hranei în timpul migrației, aușelul cu cap galben (Regulus regulus) devine mai puțin selectiv în privința prăzii, și el mănâncă și specii mai mari de nevertebrate, ca cotarii verzi (Operophtera brumata) adulți.[5][11][6]
În primele zile ale vieții, puii aușelului cu cap galben (Regulus regulus) și aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla) sunt hrăniți aproape exclusiv cu colembole; alimentele mai mari nu sunt acceptate și uneori păianjenii sunt regurgitați. Începând cu a cincea zi, hrana puilor din cuib include afide și o cantitate mare de cochilii de melci, acestea din urmă fiind esențiale pentru osteogeneză. În următoarele zile, adulții oferă o hrană mai variată puilor mai mari din cuib. Începând cu a 15-a zi, în hrana puilor sunt incluși fluturi și omizi mai mari, precum și diferite artropode evitate de obicei de adulți, cum ar fi opilionidele (Opiliones), urechelnițele (Dermaptera) sau chilopodele (Chilopoda). În cuiburile aușelului cu creștet auriu (Regulus satrapa), opilionidele (din familia Phalangiidae) și fluturii pot constitui între 50% și 60% din hrana puiilor mai mari. Alte specii de nevertebrate, printre care și trihopterele (Trichoptera), oniscidele (Oniscidea) și păianjenii pitici din familia Erigonidae, sunt în mod evident necomestibile pentru aușeii și sunt întotdeauna respinse de puii din cuib.[5]
Se pare că nu există informații disponibile privind comportamentul reproductiv al aușelului taiwanez (Regulus goodfellowi) și se știe foarte puțin despre comportamentul de reproducere al aușelului de Madeira (Regulus madeirensis). Pentru celelalte patru specii de aușei, mai larg răspândite, sunt disponibile diferite informații relevante.[5]
Formarea perechilor începe primăvara cu sosirea adulților în locurile de cuibărit. Aușeii cu cap galben (Regulus regulus) se întorc în general la jumătatea lunii aprilie, iar aușeii sprâncenați (Regulus ignicapilla) cu două săptămâni mai târziu. În America de Nord, aușeii cu creștet auriu (Regulus satrapa) încep construirea cuibului la începutul lui mai, în timp ce aușeii cu creștet roșu (Regulus calendula), care se reproduc puțin mai la nord, cuibăresc ceva mai târziu, de la sfârșitul lui mai până la jumătatea lui iulie. În studiile populațiilor sedentare ale aușelului cu cap galben din Insulele Canare, primele activități de cuibărit au fost înregistrate la altitudini mai mici, la circa 725 m, la jumătatea lui februarie, iar primele cuiburi au fost finalizate până la începutul lunii martie. Cele mai multe cuiburi ale aușelului de Madeira (Regulus madeirensis) au fost găsite în iunie și iulie.[5][6][8][11][12]
Teritoriile de reproducere ale aușeilor cu cap galben (Regulus regulus) și aușeilor sprâncenați (Regulus ignicapilla) se întind de obicei în raza a cel puțin unu sau doi copaci maturi de conifere, în special de brad și molid, în care sunt alese locurile cuiburilor. Coniferele cu frunze lungi, cum ar fi pinii, sunt de obicei evitate pentru cuibărit. Rareori, cuiburile au fost găsite în zâmbru (Pinus cembra) în Alpii austrieci și în alte specii de pin în Corsica, dar acestea au fost încorporate în pernițele mari de licheni de pe copaci mai bătrâni, sau amplasate în ramurile rupte cu o orientare verticală a rămurelelor. Atunci când cuibăresc în păduri de foioase, aușeii sprâncenați preferă să-și facă cuibul în stejari, acoperiți adesea de plante cățărătoare (din genul Clematis) sau de iederă (Hedera helix). În Insulele Canare, marea majoritate a cuiburilor aușelului cu cap galben au fost găsite în erica arborescentă (Erica arborea), foarte puține au fost găsite în laurul azorian (Laurus azorica), în pinului de Canare (Pinus canariensis) sau în pinul de Monterey (Pinus radiata) introdus.[5][6][8]
Cuibul aușeilor este o cupă deschisă, cu o intrare mică în partea superioară, de obicei suspendat în rămurelele verticale ale unui conifer cu frunze scurte. Cuibul este construit din trei straturi de materiale diferite. Stratul exterior este format din mușchi, predominant din Hypnum, și lichenii, fixați cu fire de pânză și coconi de păianjeni și omizi. Stratul mijlociu conține mușchi subțiri și puțini licheni, în timp ce stratul interior constă în principal din material de căptușit: pene, păr și câteva semințe pufoase, de ex. de curpen de pădure (Clematis vitalba) și ciulini. Penele sunt așezate și în jurul părții superioare, în așa fel încât interiorul cuibului, sau conținutul cuibului, sunt perfect ascunse. Cuiburile aușelului cu creștet auriu (Regulus satrapa) sunt făcute predominant din mușchi din genul Hypnum și Frullania și licheni din genul Usnea; în jurul intrării în cuib, situată în partea superioară, sunt aranjate pene provenite de la ierunca americană (Bonasa umbellus), sturzul pitic pătat (Catharus guttatus) și sturzul cu creastă galbenă (Seiurus aurocapillus). Cu toate că cuiburile în formă de cupă ale aușeilor cu cap galben (Regulus regulus) din Insulele Canare au în esență aceeași structură cu cele din Europa continentală, procesul de construire a suferit o schimbare evoluționară evidentă în Canare, unde cuibul este așezat între ramurile orizontale ale ericii arborescente (Erica arborea), care este locul preferat de cuibărit.[5][12][6][14]
Mușchii și lichenii constituie un camuflaj eficient, făcând cuibul aproape invizibil pentru prădători. În Europa, Thaler a arătat că cuiburile mierlei (Turdus merula), mugurarului (Pyrrhula pyrrhula) sau scatiului (Carduelis spinus), amplasate pe fața superioară a ramurilor, au fost prădate mai des decât cuiburile aușeilor suspendate pe fața inferioară ale acelorași ramuri. Datorită robusteței și elasticității mari ale stratului exterior al cuibului, cuiburile aușeilor sunt foarte rezistente și aproape indestructibile în condiții meteorologice nefavorabile, cum ar fi furtunile, ploile și ninsorile. În consecință, speciile de aușei nu își abandonează puii, chiar și după o ninsoare neașteptată și de lungă durată din timpul primăverii. În primul rând, căptușeala stratului interior al cuibului asigură o protecție extrem de eficientă față de vremea rece și umedă din habitatele boreale, precum și din pădurile atlantice de laur mai calde, dar umede. În consecință, succesul reproductiv al speciilor de regulide (aușei) este semnificativ mai mare decât al altor păsărele din aceleași tipuri de habitate. Deși aușeii nu refolosesc cuiburile din anii precedenți, un cuib vechi poate persista timp de mai mulți ani până când putrezește.[5][25][24][14]
Potrivit unui studiu comparativ realizat de W. Salzburger și colegii săi, cuibăritul în scorburi este forma ancestrală a strategiilor de reproducere ale pițigoilor (Paridae), țiclenilor (Sittidae), aușeilor (Regulidae), silviilor (Sylviidae) și rudelor lor, iar alte modalități de cuibărit au evoluat independent în diferite linii filogenetice ale acestor taxoni. Printre aceste grupuri îndeaproape înrudite, genul Regulus se conturează distinct ca o singură cladă care are cuiburi suspendate în formă de cupă.[5]
Cuiburile sunt în majoritatea cazurilor construite numai de femelă, deși masculul își însoțește partenera în acest timp. Construirea cuibului poate dura până la trei săptămâni. Aușelul cu cap galben (Regulus regulus) este o excepție deoarece ambele sexe sunt implicate în construirea cuibului, în proporții aproximativ egale; în plus, masculul este responsabil pentru construirea unui alt cuib în care sunt crescuți puii din a doua pontă.[5][6][14]
În timpul sezonului de reproducere, speciile de aușei (Regulus) depun în general două ponte succesive pe vară, dar a doua pontă nu a fost observată la aușelul cu creștet roșu (Regulus calendula). În Europa, prima pontă este depusă la sfârșitul lui aprilie sau la începutul lui mai, iar cea de a doua pontă în iunie sau iulie. Mărimea pontei la aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) variază între 6 și 13 ouă, a doua pontă conține în medie mai puține ouă decât prima pontă. Aușelul cu cap galben din Canare și aușelul sprâncenat din Africa de Nord depun în mod deosebit ponte mai mici, majoritatea conținând numai 4-7 ouă. Cele două specii americane depun 5-11 ouă, cu o medie de circa 8-9 ouă într-o pontă, a doua pontă este puțin mai mică decât prima.[5][11][6][8]
Incubația, a cărei durată este de aproximativ 15 zile, este asigurată numai de către femelă. Incubația începe în timpul depunerii ouălor, de obicei înaintea depunerii celui de-al treilea sau al patrulea ou, ceea ce determină o eclozare asincronă timp de 1-4 zile. În această perioadă a ciclului de reproducere, masculul aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla) își hrănește regulat partenera clocitoare cu nevertebrate de dimensiuni mari, mai ales cu specii cu culori destul de contrastante, de ex. cu păianjeni vânători verzui (Micrommata virescens), păianjeni tomisizi (Thomisidae) și omizi mari. Aceste nevertebrate mari contrastante se pare că au o funcție de semnalizare pentru femelă și s-a sugerat că acest mod de hrănire a partenerei ar putea reprezenta un tip de comportament relaxant menit să reducă agresivitatea femelei. Thaler, în studiile sale ample despre aușeii captivi, nu a găsit un comportament similar nici la aușeii cu cap galben, nici la aușei nord-americani. B. Galati și C. B. Galati descriu "o hrănire rituală a femelei" la aușeii cu creștet auriu (Regulus satrapa) care trăiesc în natură, dar aceste observații se referă exclusiv la perioada de construire a cuibului, și aceasta ar putea fi un factor relevant în prevenirea copulației în afara perechii, într-un context comportamental diferit față de hrănirea partenerei înregistrată la aușelul sprâncenat.[5][8][12][26]
Puii proaspăt eclozați ai aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula) sunt complet golași, în timp ce la celelalte specii de aușei (pentru care există informații) puii au patru smocuri de puf pe partea superioară a capului. Puii sunt hrăniți de ambii părinți și rămân în cuib aproximativ 17-22 de zile, perioada șederii puilor în cuib la cele două specii nord-americane este ceva mai scurtă decât cea de la aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla). După ce au părăsit cuibul, puii zburători sunt însoțiți și hrăniți de mascul, în timp ce femela clocește ouăle celei de-a doua ponte. Puii care au părăsit cuibul sunt hrăniți de obicei timp de două sau trei săptămâni. Observațiile pe teren și din colivii efectuate de Thaler au arătat că masculul și femela au grijă de diferite grupuri de puii din a doua pontă care au părăsit cuibul și că, în unele cazuri, aceștia nu se întâlnesc până când juvenilii nu devin independenți. Primul cântec al juvenililor poate fi auzit la 36-40 zile de la eclozare, iar primele pene galbene de pe creștet încep să apară din ziua a 46-a.[5][11][6][8][25][24]
Pe ambele părți ale Oceanului Atlantic, populațiile continentale nordice de aușei sunt în principal migratoare, numai câteva populații sunt sedentare. Acestea din urmă sunt restrânse în principal la nordul și sudul regiunii mediteraneene, iar în America la partea vestică a Statelor Unite. Având în vedere că există un grad mare de suprapunere între locurile de cuibărit și cele de iernat pe ambele continente, deplasările sezoniere migratoare sunt greu de înțeles. De exemplu, aușeii cu cap galben (Regulus regulus) și aușeii cu creștet auriu (Regulus satrapa) pot fi prezenți în unele zone pe tot parcursul anului, dând impresia că sunt sedentari în aceste zone. Numele german al celor două specii europene, Wintergoldhähnchen (aușelul de iarnă) pentru aușelul cu cap galben și Sommergoldhähnchen (aușelul de vară) pentru aușelul sprâncenat, probabil reflectă confuzia că aușelul cu cap galben care iernează în Europa Centrală este o populație sedentară. Însă această afirmație este contrazisă de datele de pe teren de la păsările inelate și de observațiile păsările captive. În zonele de studiu din apropierea orașului Innsbruck, din Austria, întreaga populație de aușeii cu cap galben (Regulus regulus) a părăsit locurile de cuibărit în septembrie - noiembrie și a fost înlocuită până la sfârșitul lui decembrie de o altă populație imigrantă necuibăritoare.[5][6][12]
Informațiile despre deplasările sezoniere și căile de migrație ale aușeilor sunt limitate din cauza lipsei studiilor pe termen lung și din cauza numărului mic de indivizi inelați recuperați. Pentru aușeii cu cap galben (Regulus regulus) din Scandinavia, de exemplu, rata de recuperare variază între 0,8% și 1,4%, iar în Statele Unite, într-un studiu pe termen lung efectuat de laboratorul Bird Banding Lab al Patuxent Wildlife Center din Maryland, rata recuperării aușeilor cu creștet auriu (Regulus satrapa) și aușeilor cu creștet roșu (Regulus calendula) este chiar mai mică, fiind numai de 0,04% pentru fiecare. În consecință, și acum lipsesc date detaliate privind migrația.[5][6][11][12]
În afara sezonului de cuibărit, întreaga populație nordică din Fenoscandia a aușelului cu cap galben (Regulus regulus) se deplasează spre sud, iar cele mai nordice populații care iernează se întâlnesc până la latitudinea 64° N în Norvegia, probabil faptului că mai departe spre nord zilele însorite foarte scurte din lunile de iarnă nu permit o hrănire intensă necesară pentru supraviețuirea în acest sezon. În călătoriile lor de la locurile de cuibărit spre locurile de iernat, aușeii cu cap galben sunt capabili să parcurgă distanțe mai mari de 2400 km, astfel au fost înregistrate călătorii din Estonia până în Franța, din Sankt-Petersburg (nord-vestul Rusiei) până în Croația și din Danemarca până în Algeria. Distanțele maxime înregistrate pe care le parcurge zilnic aușeii cu cap galben din Scandinavia în timpul migrației se ridică până 150-240 km, dar uneori și mai mari. Toamna, un număr mare de aușeii cu cap galben uneori aterizează pe coasta de est a Marii Britanii, traversând Marea Nordului; câteodată, sute sau chiar mii de pasări migratoare epuizate au fost numărate pe un singur promontoriu expus. În sud-vestul Europei, cartierele de iarnă ale acestei specii se extind până la coasta mediteraneană a Franței și a părților nordice ale Peninsulei Iberice, precum și spre o mare parte a Italiei, spre sud până în insula Sicilia. Aușeii cu cap galben sunt, de asemenea, vizitatori de iarnă obișnuiți pe alte insule mediteraneene - Mallorca, Corsica, Sardinia și Malta; în Mallorca aceștia se întâlnesc împreună cu aușeii sprâncenați (Regulus ignicapilla) sedentari ai subspeciei locale balearicus, iar în Corsica cu aușeii cu cap galben sedentari, care uneori sunt considerați ca o subspecie aparte interni. Coasta nord-africană a Mediteranei, cu toate acestea, este rareori vizitată de aușeii cu cap galben, iar înregistrările se limitează în special la cele mai nordice părți ale Algeriei și Tunisiei, specia fiind un hoinar extrem de rar în Maroc.[5][6]
Există relativ puține înregistrări în timpul iernii ale aușeilor sprâncenați (Regulus ignicapilla) în Europa Centrală, cu o concentrație a lor în regiunile climatice adecvate. Cartierele de iarnă din sudul arealului a acestei specii cuprinde întreaga Peninsulă Iberică și părți mari din regiunea sud-vestică a Mediteranei, inclusiv părți din nord-vestul Africii, unde împărtășește cartierele de iernat cu populația locală sedentară a subspeciei balearicus.[5][8]
În timpul migrației speciile de aușeii sunt foarte vulnerabile, în special la condițiile meteorologice extreme, iar în iernile severe mortalitatea poate fi deosebit de ridicată. Interesant este că în Europa, numărul de indivizi morți întâlniți este mult mai mare în timpul migrației de toamnă și de primăvară decât în timpul lunilor de iarnă propriu-zise, ceea ce sugerează că vremea rece și resursele limitate de hrană din cartierele de iernat nu sunt principalele cauze pentru rata înaltă a mortalității în rândul celor care migrează. De fapt, un procent considerabil de aușeii cu cap galben (Regulus regulus) și aușeii sprâncenați (Regulus ignicapilla) care migrează noaptea sunt uciși datorită faptului că se lovesc în zbor de farurile luminoase, ferestrele luminate ale clădirilor mari, reclamele iluminate și de structuri artificiale similare. Odată ce masa corporală scade la o valoare critică, mai mică de 5 g, păsările întrerup migrația și se hrănesc până când își recuperează greutatea. Cu toate acestea, din cauza resurselor alimentare insuficiente și a temperaturilor scăzute cei care migrează s-ar putea să nu reușească să-și recupereze suficient rezervele de grăsimi pentru a migra mai departe, iar aușeii cu cap galben și aușeii sprâncenați pot fi constrânși să iernează în zone suboptimale.[5][6][8]
Situația din America este la fel ca cea din Lumea Veche. Aproape întreaga populație nordică a celor două specii de aușei nord-americani migrează spre sud după reproducere. Excepția principală se referă la aușelul cu creștet auriu (Regulus satrapa), la care cartierele de iarnă cele mai nordice se află într-o zonă îngustă de coastă din sudul Alaskăi și Columbiei Britanice și la est într-o zonă de-a lungul coastei la sud de Newfoundland și în Munții Apalași. În alte locuri, această specie este prezentă în în timpul iernii în cea mai mare parte a Statelor Unite și ajunge, de asemenea, în cele mai nordice părți ale Mexicului. Cartierele de iarnă ale aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula) sunt limitate mai mult sau mai puțin la sudul Statelor Unite și mai la sud, cu o extensie maximă spre nord pe coasta vestică la nord de Washington și sudul Columbiei Britanice. La sud, populațiile care iernează ale acestui aușel sunt întâlnite în cea mai mare parte a Mexicului și în nordul extrem al Americii Centrale, unde se amestecă cu populațiile locale sedentare ale aușelului cu creștet auriu în sudul Mexicului și Guatemala.[5][11][12]
Spre deosebire de omologii lor continentali, majoritatea populațiilor insulare ale aușeilor sunt sedentare și efectuează doar deplasări altitudinale. Mai ales în insulele Azore, distanțele destul de mari între populațiile insulare estice, centrale și vestice se pare că împiedică deplasările interinsulare ale celor trei subspecii locale ale aușelului cu cap galben (Regulus regulus). Aușelul de Madeira (Regulus madeirensis) și aușelul taiwanez (Regulus goodfellowi) sunt limitați respectiv la Madeira și Taiwan și sunt sedentari pe aceste insule, aici ei se deplasează numai altitudinal coborând iarna la altitudini mai joase, ca și populația endemică a aușelului sprâncenat (Regulus ignicapilla) din Mallorca. Subspecia japonensis din estul Asiei a aușelului cu cap galben (Regulus regulus), care cuibărește în sud-estul Siberiei și nordul și centrul Japoniei, migrează către sud spre cartierele de iernat din estul Chinei, din Coreea și din insulele japoneze de la Honshu spre sud. Din când în când, ajunge în Taiwan, unde împărtășește cartierele de iernat cu aușeii taiwanezi (Regulus goodfellowi) locali sedentari. Aușeii cu cap galben care cuibăresc în alte părți ale Asiei se pare că efectuează doar deplasări altitudinale sau unele deplasări pe distanțe scurte.[5][6][9][10][8]
Un ultim aspect interesant este faptul că există mai multe înregistrări ale aușeilor cu creștet roșu (Regulus calendula) care au traversat cu succes Oceanul Atlantic. Hoinari din această specie au fost identificați de câteva ori în Islanda.[5][11]
După cât se pare, speciile de aușei destul de discrete nu au atras atenția ființelor umane într-un mod deosebit. Datorită dimensiunilor mici ale corpului și habitatului lor preferat, în care trăiesc adesea chiar în vârful coniferelor, aușeii scăpa ochilor noștri și datorită slăbiciunii vocii lor, ei adesea scapă și urechilor noastre. Modul destul de criptic (ascuns) al vieții aușeilor poate fi unul dintre motivele pentru care aceste păsări mici nu se numără printre cele mai cunoscute specii din avifaunele indigene din Europa și America de Nord. O posibilă excepție este aușelul cu creștet roșu (Regulus calendula), cea mai remarcabilă specie de aușei datorită cântecului său răsunător și melodios; într-adevăr, el este considerat unul dintre cei mai străluciți cântăreți printre păsările din America de Nord. Cu toate acestea, aușeii sunt demni de menționat ca un superlativ al naturii care trebuie să ne intereseze și care trebuie să-l păstrăm în minte. Printre păsările faimoase, aușeii dețin cel puțin un record, și anume acela de a fi cele mai mici dintre păsările indigene, cel puțin în regiunea palearctică.[5][11]
Ca o curiozitate suplimentară, denumirea științifică Regulus înseamnă un "mic rege" și se referă la dunga de pe creștet (dunga coronală) viu colorată și la aspectul asociat unui mic rege sau "regișor", printre păsările cântătoare (de unde și denumirea lor engleză de kinglet). Aceasta se reflectă și în alte nume vernaculare pentru speciile de aușei, de ex. roitelet (= regișor, aușel) în franceză, королек (= regișor, aușel) în rusă. De fapt, în puținele cazuri în care aceste păsări au atras atenția poeților, scriitorilor și compozitorilor, aușeii înfățișează "mici regi" simpatici ai pădurii, după cum sunt ilustrate în două exemple din literatura europeană de la sfârșitul secolului al XIX-lea.[5][27]
În poemul său Bei Goldhähnchen, scriitorul german Heinrich Seidel, care a trăit între 1842 și 1906, povestește despre o vizită în zbor la casa unui aușel cu cap galben. Versurile sale descriu afectuos habitatul caracteristic al aușelului dintr-un "palat verde de brad", hrana sa formată din "salată de musculițele și gândaci prăjiți", cântecul teritorial asemănător cu cel produs de "fibrele de sticlă fine", și ouăle pe care le clocește ca "foarte delicate, cele zece dintre ele". Seidel probabil avea o afecțiune pentru aceste păsări micuțe și observase în mod evident viața aușelului cu cap galben, dar a interpretat greșit unele detalii despre hrana lor. Aușeii cu cap galben se hrănesc foarte rar cu gândaci (coleoptere), chiar dacă aceștea au fost prăjiți.[5][28]
Basmul popular literar Goldhähnchen, scris de Ludwig Bechstein în 1857, prezintă aușelul cu cap galben arătând caracterul său cel mai remarcabil, micimea sa: "A fost odată un om bătrân care trăia într-o colibă mică din pădure și avea mai mulți copii și un aușel, care era cea mai mică dintre păsările europene și face parte din neamul pănțărușilor... ". Indiferent de atribuirea taxonomică ambiguă, aușelul cu cap galben a lui Bechstein ținut într-o colivie era garantul norocului și prosperității familiei; el făcea câte un ou de aur în fiecare zi și înainte de a muri tatăl i-a povățuit pe copiii săi să nu-l dea niciodată nimănui. Însă mai târziu, fiul cel mai mare, împotriva voinței tatălui sau, a vândut aușelul unui negustor fățarnic, care știa despre secretul păsării, iar nenorocirea s-a abătut curând asupra familiei. Familia a sfârșit în sărăcie, iar frații și surorile s-au despărțit.[5][29]
Spre deosebire de aușelul din basm, toți aușeii sunt păsări nepotrivite pentru a fi ținute în colivii sau voliere. Studiile etologice detaliate și experimentele din voliere efectuate de Ellen Thaler pe o perioadă îndelungată de timp au fost posibile numai după mulți ani de experiență în domeniul biologiei și comportamentului aușeilor și datorită interesului său deosebit, temeinic și entuziast acordat păsărilor captive, pontei și puilor lor vulnerabili. Aceste studii pe termen lung din voliere, care au dus la o cunoaștere profundă a etologiei și ecologiei speciilor de aușeii, este puțin probabil să fie reproduse vreodată cu așa minuțiozitate. Oamenii de știință care se ocupă cu studiul aușeilor vor trebui prin urmare să se mulțumească de cele mai multe ori cu rolul de observatori de la distanță și cu onoarea rară de a surprinde ocazional pentru scurt timp viața tainică a aușeilor.[5][25][24]
În prezent, nu există nici o îngrijorare cu privire la statutul celor șase specii ai acestei familii. Cele patru specii continentale au areale mari, iar habitatul lor, în special pădurile de conifere, nu este periclitat. În plus, subspeciile individuale, cel puțin cele ale aușelului cu cap galben (Regulus regulus) din Asia, care sunt foarte diferențiate în ceea ce privește morfologia, vocea și genetica și prin urmare necesită o atenție deosebită din punctul de vedere al ecologiștilor, au areale mai mult sau mai puțin mari.[5][6]
Situația aușelului de Madeira (Regulus madeirensis) și aușelului taiwanez (Regulus goodfellowi), limitate fiecare la o singură insulă, este oarecum diferită. În Madeira, habitatul adecvat este limitat datorită așezărilor umane și exploatării landșafturilor, însă aușelul de Madeira este capabil să folosească rămășițele chiar perturbate ale habitatului original. În Taiwan, aușelul taiwanez este întâlnit în principal în pădurile de conifere din regiunile montane ale insulei și este probabil destul de larg răspândit, cel puțin în parcurile naționale. Se pare că în prezent este o specie comună, dar reducerea pădurilor poate reprezenta o potențială amenințare în viitor pentru această specie endemică.[5][9][10]
Probabil trebuie de luat în considerație starea de conservare a populațiilor aușelului cu cap galben (Regulus regulus) de pe insulele din estul Atlanticului, care cuprind câteva subspecii bine diferențiate. Într-adevăr, aușeii cu cap galben din Insulele Canare au fost deseori considerați ca o specie separată. Atât aceștia, cât și cele trei subspecii de pe insulele Azore sunt bine adaptate la vegetația arbustivă de erica (Erica) și cu toate că au un areal foarte mic, se pare că până acum ele sunt prospere.[5][6]
Cu toate acestea, vulnerabilitatea extremă a populațiilor de păsări din insulele mici poate fi evidentă ca în cazul subspecii obscurus din insula Guadalupe a aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula). Această subspecie izolată, întâlnită numai pe insula mexicană Guadalupe, din largul coastei vestice a nordului peninsulei Baja California, este un taxon amenințat, considerat ca fiind în pericol de dispariție în mai multe hotărâri oficiale privind flora și fauna protejată ale instituțiilor guvernamentale mexicane din 1994-2005. Deoarece nu există înregistrări sigure ale acestei subspecii în ultimii ani, populația aușeilor din Guadalupe este socotită de unii ornitologi ca fiind deja dispărută.[5][11]
Așa cum s-a arătat mai sus, cele patru specii de aușei mai larg răspândite nu sunt considerate că se confruntă cu amenințări grave. Cu toate acestea, ele uneori suferă de o mortalitate ridicată. În timpul iernilor foarte aspre, un număr foarte mare de aușei pot muri pe o suprafață mare, iar populația aușelului cu cap galben (Regulus regulus) din vestul Europei se poate reduce la un număr infim din cel anterior în timpul perioadelor prelungite de vreme friguroasă și geroasă. Din fericire, aușeii sunt capabili să neutralizeze astfel de pierderi datorită numărului mare de ouă depuse vara și a două ponte anuale, asociate cu un succes reproductiv în general ridicat. Populațiile se restabilesc în general după pierderile masive în decurs de doi sau trei ani. Mortalitatea din timpul migrației și datorată pericolelor asociate acesteia poate fi de asemenea ridicată. Cu toate acestea, aceste pierderi nu par a avea un impact negativ semnificativ asupra populațiilor acestor păsări încântătoare.[5][6]
Aușeii sau regulidele (Regulidae) este o familie mică de păsări, intermediară între cea a pițigoilor și silviilor, răspândită îndeosebi în pădurile de conifere din Asia și America de Nord. Au o talie foarte mică (mai mici decât pitulicea), fiind cele mai mici păsări din Europa. Au o lungime de 8-12 cm și o greutate de 4-8 g. Penajul este verzui deasupra, cu un desen caracteristic al aripii. Adulții au pe creștet dungi portocalii sau galbene, tivite cu negru. Se hrănesc cu insecte și semințe mici, dar și cu larve sau ponte de insecte pe care le găsesc pe frunze sau în crăpăturile scoarței arborilor. În afara epocii de reproducere duc o viață de grup, umblând după hrana pe care și-o procură explorând cu atenție atât trunchiurile cu crăpături, cât și ramurile cele mai subțiri. Cuibul este minuscul, așezat la extremitatea ramurilor, căptușit cu fire de păr și garnisit în afară cu licheni ceea ce-l fac imposibil de observat. Speciile nordice sunt migratoare. În România se întâlnesc două specii, aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla), ambele parțial sedentare sau parțial migratoare, care trăiesc în pădurile de conifere ale Carpaților unde cuibăresc; toamna coboară spre altitudini mai joase fiind frecvent întâlnite în parcurile și grădinile orașelor, unele populații migrează spre sudul Europei și sud-vestul Asiei. În Republica Moldova se întâlnește aușelul cu cap galben, care este un oaspete de iarnă, și aușelul sprâncenat care apare foarte rar, fiind o specie accidentală.
Glej besedilo.
Kraljíčki (znanstveno ime Regulidae) so družina ptic iz reda pevcev Passeriformes. Velikokrat jih razvrščajo v družino penic Sylviidae, vendar jim zaradi podobnosti s sinicam Paridae določijo samostojno družino. Živijo tako v Severni Ameriki kot v Evroaziji.
Kraljički so majhne žužkojede ptice z rodom Regulus. Odrasli imajo obarvano krono, kar jim je dalo tudi znanstveno in krajevno ime. V Evropi in pri nas živita dve vrsti, rumenoglavi in rdečeglavi kraljiček.
Rumenoglavi kraljiček
Rdečeglavi kraljiček
Regulus satrapa
Kraljíčki (znanstveno ime Regulidae) so družina ptic iz reda pevcev Passeriformes. Velikokrat jih razvrščajo v družino penic Sylviidae, vendar jim zaradi podobnosti s sinicam Paridae določijo samostojno družino. Živijo tako v Severni Ameriki kot v Evroaziji.
Kraljički so majhne žužkojede ptice z rodom Regulus. Odrasli imajo obarvano krono, kar jim je dalo tudi znanstveno in krajevno ime. V Evropi in pri nas živita dve vrsti, rumenoglavi in rdečeglavi kraljiček.
Kungsfåglar är en grupp fåglar med omdiskuterad taxonomi som omfattar ett antal små till mycket små tättingar som alla placeras i släktet Regulus och som idag ofta placeras i den egna familjen Regulidae.
Kungsfåglar finns i Europa, Asien och Nordamerika och deras taxonomi är omdiskuterad. Tidigare räknades de ibland till familjen mesar och enligt den klassiska taxonomin kategoriseras den länge som en underfamilj inom familjen sångare (Sylviidae). Idag placeras de oftast i den egna familjen kungsfåglar (Regulidae).
För närvarande räknar man med 7 arter där men det finns indikationer på att hela Regulus-komplexet behöver ses över och omkategoriseras. Kungsfågel (Regulus regulus) är idag den art som delas upp i flest underarter, upp till ett 15-tal.
Kungsfåglarna på Kanarieöarna är ett exempel på de olika uppfattningar som finns kring taxonomin av släktet kungsfåglar. Tidigare har populationen kategoriserats som en underart både till kungsfågel och brandkronad kungsfågel. På 1880-talet ansåg ornitologen Henry Seebohm att beståndet av kungsfåglar på Kanarieöarna skulle kategoriseras som en egen art vilket exempelvis görs av Clements et al. (2009). Päckert et al. (2006) visar i en undersökning att populationerna på Kanarieöarna är tydligt uppdelade i en nordostlig grupp på Teneriffa och La Gomera, och en sydvästlig grupp på El Hierro och La Palma. Den första gruppen invaderade Kanarieöarna för 1,9-2,3 miljoner år sedan och den senare gruppen för 1,3-1,8 miljoner år sedan. Dessa båda grupper skiljer sig åt både i morfologi och i revirläte. Päckert et al. (2006) påvisar också att det genetiska avståndet mellan dessa båda grupper är lika stor som mellan kungsfåglarna på Azorerna och den europeiska kontinenten. Gruppen bakom undersökningen lägger därför fram förslaget att dessa båda grupper ska behandlas som två underarter av kungsfågel där populationen på Teneriffa och La Gomera kallas teneriffae och den andra gruppen ellenthalerae. Det vetenskapliga namnet på den senare är en hyllning till den österrikiske ornitologen Ellen Thaler och hennes forskning kring kungsfåglarnas biologi, ekologi och systematik.[1]
Följer Clements et al., 2011.[2]
Det finns fossil från en förhistorisk kungsfågelart, Regulus bulgarius, vilken återfunnits i Varsjets i Bulgarien och som härstammar från sen pliocen.
Alla kungsfåglar mäter mellan 9-15,5 cm. De har olivgrön ovansida och ljusare undersida och de lever och häckar i träd. Hanen, ibland båda könen, har ett klart färgat centralt hjässband vars korta fjädrar kan resas som en liten kam. Många arter har ett ögonstreck eller ögonbrynstreck.
Rödkronad kungsfågel (Regulus calendula)
Rödkronad kungsfågel (Regulus calendula)
Kungsfågel (Regulus regulus)
Kungsfågel (Regulus regulus)
"Madeirakungsfågel" (R. i. madeirensis)
"Madeirakungsfågel" (R. i. madeirensis)
Guldkronad kungsfågel (Regulus satrapa)
Guldkronad kungsfågel (Regulus satrapa)
Wikimedia Commons har media som rör Kungsfåglar.
Kungsfåglar är en grupp fåglar med omdiskuterad taxonomi som omfattar ett antal små till mycket små tättingar som alla placeras i släktet Regulus och som idag ofta placeras i den egna familjen Regulidae.
Çalı kuşu veya çalıkuşu[1][2], çalı kuşugiller (Regulidae) familyasını oluşturan kuşların ortak adı.
Familyanın bütün üyeleri, 9-15.5 santimetredir. Bu kuşların, superciliumunda bir göz-halkası veya çizgisi vardır. Erkekler, rengarenk bir taç yamasına sahiptir.
Ötücü kuşlar ile ilgili bu madde bir taslaktır. Madde içeriğini geliştirerek Vikipedi'ye katkıda bulunabilirsiniz. Çalı kuşu veya çalıkuşu, çalı kuşugiller (Regulidae) familyasını oluşturan kuşların ortak adı.
Familyanın bütün üyeleri, 9-15.5 santimetredir. Bu kuşların, superciliumunda bir göz-halkası veya çizgisi vardır. Erkekler, rengarenk bir taç yamasına sahiptir.
Золотому́шка[1] (Regulus) — єдиний рід родини золотомушкових (Regulidae). Дрібні лісові птахи, що за зовнішнім виглядом нагадують синиць або вівчариків.
Довжина тіла 8—12 см, маса 5—8 г. Забарвлення має оливково-сірі або рудувато-сині відтінки; статевий диморфізм виражений не у всіх. Дзьоб тонкий і короткий, з невеликим гачком на кінці. Ніздрі прикриті дрібним пір'ям або шкіряною складкою. Ноги та пальці тонкі, з вигнутими кігтями та пристосовані для пересуванню по рослинності. Крила короткі та заокруглені, мають 10 махових. Хвіст з невеликою вирізкою, з 12 стернових пір'їн, за довжиною дорівнює крилу. Оперення м'яке. Повне линяння 1 раз на рік, після завершення сезону розмноження.
Поширені в Євразії та Центральній Америці, Північній Африці (у межах північної півкулі). Населяють переважно хвойні рівнинні ліси та гірські зарості кущів.
Одні види є осілими, інші — кочують на обмеженій території; гірські популяції здійснюють сезонні вертикальні переміщення. Королики — рухливі птахи, що тримаються приховано серед густих гілок у кронах дерев.
Моногами. Гнізда у вигляді компактної, ретельно сплетеної чаші або сферичної форми з розташованим збоку льотком. Гнізда часто розміщені в густих кронах на кінцевих частинах гілок та практично недоступні для хижаків. Зовнішні стінки гнізда сплетені з трави та тонких гілочок, лоток вистелений шерстю та дрібним пір'ям. У кладці 4—10 білих або блідо-рожевих з бурими крапками яєць, забарвлення може сильно варіювати. Обидва батьки насиджують кладку близько 15 днів, стільки ж вигодовують пташенят. Після вильоту молоді виводки починають кочувати, об'єднуючись у більші зграя.
Живляться переважно тваринною їжею — дрібними безхребетними (павуки, комахи, їхні яйця, личинки та лялечки), яких збирають у кронах дерев, часто на самих тонких гілках, недоступним іншим, більшим за розміром птахам. Рідше поїдають насіння дерев. На землі шукають їжу рідко.
Ймовірний центр походження золотомушок — помірні широти Євразії. Систематичне положення родини в ряді Горобцеподібних не зовсім зрозуміле, іноді відносили до родини кропив'янкових. Раніше до родини Жовтомушкових відносили 3 роди: Regulus, Lophobasileus та Leptopoecile. Нині родину вважають монотиповою з родом Regulus, що включає 7 видів, два з яких зустрічаються на території України.
Це незавершена стаття з орнітології.Золотому́шка (Regulus) — єдиний рід родини золотомушкових (Regulidae). Дрібні лісові птахи, що за зовнішнім виглядом нагадують синиць або вівчариків.
Regulus là một chi chim thuộc họ đơn chi Regulidae trong bộ Passeriformes.[1].
Đây là chi này gồm 6 loài:
Regulus là một chi chim thuộc họ đơn chi Regulidae trong bộ Passeriformes..
Корольки́ (лат. Regulus) — род птиц из отряда воробьинообразных, единственный в семействе корольковых (Regulidae).
Корольки располагают прямым, тонким клювом, края которого вогнуты, а ноздри прикрыты кожистой чешуйкой, слабо выемчатым хвостом, цевкой, одетой роговыми голенищами и рыхлым густым оперением, на темени отличающимся яркими цветами. 7 видов, водящихся в Европе, Азии и Северной Америке. Желтоголовый К. (R. cristatus), длиной 9,6 см; преобладающий цвет верхней стороны оливково-зелёный с оливково-бурым, верхняя часть головы золотисто-жёлтая, удлиненные перья темени ярко-оранжевые, нижняя сторона ржаво-желтовато-белая, бока рыже-бурые; самка отличается тем, что середина темени не оранжевая, а жёлтая. Водится во всей Европе до крайнего Севера и всей Азии до Приамурского края; держится преимущественно в хвойных, особенно сосновых лесах. Красноголовый К. (R. ignicapillus) сходен с предыдущим, но более жёлтого цвета, широкое пятно на темени тёмно-оранжевое, лоб красно-бурый, узкая полоса, огибающая переднюю часть головы, и широкая над глазом — чёрные, под глазом белая черточка; у самки темя желтовато-оранжевое.
Водится в Германии, Франции, Испании, Италии, России и Греции. Держится в хвойных лесах, особенно еловых.
По образу жизни оба вида сходны, живут преимущественно на высоких деревьях, оседлы или кочуют; питаются мелкими насекомыми и семенами, главная пища их зимой состоит из яиц и личинок насекомых. Птенцов выводят в мае и июле; шарообразные гнезда, сделанные из мха, шерсти, паутины гусениц и выстланные перьями, прикрывающими отчасти и вход в гнездо, имеют толстые стенки, помещаются на концах тонких ветвей и бывают хорошо скрыты в ветвях. Первая кладка состоит из 8-10, вторая из 6-9 очень хрупких яиц длиной 13 мм, беловато — серого или бледно-красного цвета с серыми точками и жилками. Птенцы выкармливаются мелкими насекомыми.
Корольки́ (лат. Regulus) — род птиц из отряда воробьинообразных, единственный в семействе корольковых (Regulidae).
戴菊属（ Regulidae ）也称戴菊莺属，为雀形目鶲科莺亚科的一属。为一类小型鸣禽，模式种分布于欧亚大陆和北美洲。头部具有羽冠，中央为橙色或黄色，周围为黑色。
キクイタダキ属（キクイタダキぞく、学名 Regulus）は、鳥類スズメ目キクイタダキ科 Regulidae の唯一の属である。
従来ウグイス上科 Sylvioidea やウグイス科 Sylviidae に含められてきたが、単独で上科相当の孤立した系統をなす[1]。
現生種は国際鳥類学会議 (IOC)[2]より。現生6種、絶滅1種。
この項目は、鳥類に関連した書きかけの項目です。この項目を加筆・訂正などしてくださる協力者を求めています（ポータル鳥類 - PJ鳥類）。
상모솔새류(象毛-類, kinglet 또는 crest)는 참새목 상모솔새과(Regulidae)에 속하는 조류의 총칭이다. 상모솔새속(Regulus)에 6종을 포함하고 있다. 휘파람새류로 분류하기도 하지만, 흔히 별도의 과로 분류한다. 학명은 머리에 화려한 색깔의 '상모(象毛)'를 갖고 있기 때문에, "작은 왕" 또는 "왕자"를 의미하는 라틴어 "레굴루스(regulus)"라는 학명이 붙었다. 북아메리카와 유라시아에 분포한다.
다음은 2019년 올리버로스(Oliveros) 등의 연구에 의한 딱새소목의 계통 분류이다.[1]
딱새소목 여새상과Hylocitreidae
딱새상과Elachuridae
나무발바리상과상모솔새류(象毛-類, kinglet 또는 crest)는 참새목 상모솔새과(Regulidae)에 속하는 조류의 총칭이다. 상모솔새속(Regulus)에 6종을 포함하고 있다. 휘파람새류로 분류하기도 하지만, 흔히 별도의 과로 분류한다. 학명은 머리에 화려한 색깔의 '상모(象毛)'를 갖고 있기 때문에, "작은 왕" 또는 "왕자"를 의미하는 라틴어 "레굴루스(regulus)"라는 학명이 붙었다. 북아메리카와 유라시아에 분포한다.
.JPG)
.jpg)
.jpg)
_2008.jpg)
